8
deţineau 12 milioane de hectare. Practic, micii proprietari care reprezentau
98% din proprietarii de terenuri aveau proprietăţi mici, sub 10 hectare. Un
număr mare de ţărani erau săraci sau complet lipsiţi de pământ. Mai bine de
jumătate dintre ţăranii spanioli se aflau în situaţia de mici arendaşi.
5
În
provinciile Asturia, Catalonia, Galicia, Ţara Bascilor, populaţia era
nemulţumită de politica guvernului şi cerea acordarea autonomiei teritoriale.
Nici în domeniul industrial Spania nu stătea bine înregistrând o
subdezvoltare serioasă în comparaţie cu alte state europene. Marea majoritate
a întreprinderilor industriale erau de tip mic şi mijlociu, dar dotarea tehnică
era deficitară. Potrivit studiilor unor economişti englezi din prima jumătate a
secolului XX, dezvoltarea industrială şi a capitalismului spaniol era
comparabilă cu situaţia din Anglia la 1850.
6
Capitalul străin monopoliza principalele domenii economice. Cele mai
multe mine de minereuri de fier, cupru, zinc, plumb, pirite erau concesionate
unor societăţi engleze, canadiene şi franceze. Spania producea în acea
perioadă 9% din producţia de fosfat de calciu, dar această industrie era
controlată de firme germane. Primo de Rivera a acordat monopolul
telefoanelor unei societăţi americane, la fel şi producţia de energie electrică.
7
Se poate conchide că Spania - care fusese stăpâna celui mai întins imperiu
colonial – a ajuns ea însăşi o „colonie” a capitalului străin, guvernele care s-
au succedat până în 1936, fiind incapabile să promoveze progresul economic
şi bunăstarea cetăţenilor.
La aceste nemulţumiri interne se adaugă şi problemele din Marocul
spaniol. Astfel, în luna iulie 1921, la Anual, armata spaniolă a suferit o grea
înfrângere din partea rifilor răsculaţi, conduşi de Abd el-Krim, care şi-au
proclamat apoi propriul stat, intitulat Republica Liberă a Rifului, la 12
septembrie 1921. Problema rifilor a fost una spinoasă pentru spanioli şi
francezi, rezistenţa lor fiind cu greu înfrântă abia în 1934 de armatele franco-
spaniole.
8
Cele două partide principale din viaţa politică spaniolă care susţineau
monarhia, Partidul Liberal şi Partidul Conservator, au început să fie puternic
atacate de forţele de stânga, socialiştii republicani şi comuniştii (în anul 1920
s-a format Partidul Comunist Spaniol)
9
.
Monarhia a optat pentru soluţia unui regim de mână forte şi la 13
septembrie 1923 a avut loc lovitura de stat a generalului Primo de Rivera
(1870 – 1930), care a instaurat o dictatură militară. El credea că un regim
5
Hermet, Guy, La guerre d’ Espagne, Editions du Seuil, Paris, 1989, p. 23.
6
Savelle, Alfred, Spania 1937, Editura Cultura Poporului, Bucureşti 1937, p. 10.
7
Ibidem, p. 12.
8
Istorie universală. Epoca contemporană. 1918 – 1939, vol. 1, coordonatori: Alexandru
Vianu, Constantin Buşe, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.162; Botoran,
Constantin, Vitejii lui Abd el-Krim, în „Magazin istoric”, X, nr. 3, p. 17-19.
9
Ibidem.
9
autoritar va elimina corupţia şi va stabili condiţiile pentru o renaştere
naţională.
10
Generalul Primo de Rivera a suspendat constituţia din 1876, a dizolvat
Parlamentul (Cortes-ul) şi a instituit o Adunare Naţională ai cărei membri
erau numiţi, a interzis sindicatele, iar partidele politice au fost dizolvate. A
luat măsuri represive împotriva bascilor care cereau autonomia şi şi-a creat un
suport politic mai larg prin constituirea în 1925 a unui partid oficial intitulat
Uniunea Patriotică, un partid „hibrid şi amorf” după părerea lui Vladimir
Zaharescu
11
.
Regimul s-a bazat pe forţele politice conservatoare şi de dreapta de tip
tradiţional: marii proprietari funciari, cercurile bancare şi clerul catolic, având
aspectul unei dictaturi militare clasice.
Pe plan economic s-au întreprins unele acţiuni de tip corporatist, lucrări de
irigaţii, construcţii de şosele şi căi ferate, măsuri protecţioniste pentru comerţ
etc.
La 6 iunie 1929, Spania revine în Societatea Naţiunilor pe care o părăsise
în martie 1926
12
.
Cu toate aceste aspecte pozitive, nemulţumirile din rândul populaţiei s-au
înmulţit. Regimul a promovat o politică de teroare şi nu a avut capacitatea de
a promova un program social care să permită asigurarea unei cooperări între
păturile societăţii
13
.
În categoria nemulţumiţilor intrau naţionaliştii basci şi catalani,
intelectualii, precum şi capitalul străin nemulţumit de măsurile protecţioniste
şi de intervenţia statului în economie. Nemulţumirile s-au acutizat după 1929,
când s-a declanşat marea criză economică mondială. Atunci situaţia
economică s-a degradat puternic, iar finanţele statului au ajuns într-o stare
critică.
Împotriva regimului dictatorial s-au angajat treptat mica burghezie şi
burghezia mijlocie care au pus bazele unor noi formaţiuni politice: Uniunea
Republicană (republicanii de dreapta), condusă de Alejandro Lerroux, şi
Acţiunea Republicană (republicanii de stânga), condusă de Manuel Azaña
14
.
În luna ianuarie 1930, generalul Primo de Rivera este demis de către regele
Alphonso al XIII-lea. Noul guvern a fost format tot sub conducerea unui
militar, generalul Damaso Berenguer şi era dominat de elemente
conservatoare. Pentru a mai tempera din nemulţumiri, generalul Berenguer s-a
10
Payne, Stanley, Spania, în Dreapta europeană. Profil istoric, coordonatori Hans Rogger
şi Eugen Weber, Editura Minerva, Bucureşti, 1995, p. 143 şi Townson, Duncan, The New
Penguin. Dictionary of Modern History 1789 – 1945, Penguin Books, 1994, p. 673.
11
Zaharescu, Vladimir, op. cit., p. 124.
12
Tabouis, Geneviéve, Douăzeci de ani de tensiune diplomatică, Editura Politică,
Bucureşti, 1965, p. 231.
13
Zaharescu, Vladimir, op. cit., p. 124 - 125.
14
Istorie universală. Epoca contemporană. 1918 – 1939….., p. 163.
10
angajat într-un program de reforme, printre care amnistierea deţinuţilor
politici, reluarea activităţii partidelor politice şi a sindicatelor. Criza
economică, care a afectat întreaga planetă şi era în plină desfăşurare, avea să
submineze măsurile guvernului, situaţia din ţară devenind tot mai explozivă.
Incapabil să domine situaţia, guvernul Berenguer a demisionat la 13
februarie1931, iar la 17 februarie 1931 s-a constituit un nou guvern condus de
amiralul Aznar, în care au intrat şi miniştri liberali. Un decret din 22 februarie
al noului cabinet a fixat alegerile municipale pentru data de 12 aprilie 1931,
urmate de alegeri parlamentare. Partidele republicane au reuşit să transforme
alegerile municipale într-un referendum asupra monarhiei şi astfel, încercarea
regelui de a ieşi din criză prin revenirea la monarhia constituţională a dat
greş, iar Alfonso al XIII-lea este nevoit să abdice
15
.
La 14 aprilie 1931 este proclamată Republica pentru a doua oară în istoria
statului spaniol
*
.
Începea o perioadă agitată din punct de vedere politic, republica
înregistrând până în 1936, 26 de schimbări de guvern
16
.
Alcala Zamora a format un guvern provizoriu care a fixat alegerile
parlamentare pentru luna iulie 1931. La alegerile pentru Adunarea
Constituantă, Partidul Republican de stânga a obţinut 150 de mandate, iar
republicanii de dreapta 100 de mandate, din care 90 aparţineau radicalilor. La
9 decembrie 1931, Adunarea Constituantă adoptă Constituţia republicană,
care a avut drept model Constituţia germană de la Weimar
17
.
În noua lege fundamentală erau garantate drepturile cetăţeneşti,
proprietatea privată, în limitele în care nu constituie o piedică pentru
dezvoltarea naţională, o bună împărţire a dreptăţii, iar învăţământul primar era
obligatoriu şi gratuit.
18
La 10 decembrie 1931 Alcala Zamora (1877-1943) a fost ales preşedinte
al Spaniei, iar şef al guvernului a fost numit Manuel Azaña.
Republicanii au luat măsuri pentru restrângerea puterii iezuiţilor,
congregaţiilor învăţământului religios, separând Biserica de stat, măsuri care
au stârnit nemulţumiri serioase în rândurile conservatoare. În ceea ce priveşte
armata, numărul cadrelor din corpul ofiţeresc (în mare parte monarhişti) a fost
redus cu două treimi prin pensionări „la cerere” sau forţate. Cu toate că
ofiţerii trecuţi în rezervă primeau pensia egală cu solda gradului imediat
15
Ibidem.
*
Prima republică spaniolă a fost proclamată la 11 februarie 1873 după abdicarea regelui
Amadeo I. Nu a rezistat decât până în 28 decembrie 1874 când a fost reinstaurată
monarhia.
16
Heydecker, Joe; Leeb, Johannes, Procesul de la Nürnberg, Editura Politică, Bucureşti,
1983, p. 245.
17
Rădulescu, Gheorghe, Spania, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.
235.
18
Savelle, Alfred, op.cit, p. 20.
11
superior, pensionările din cadrul armatei au creat nemulţumiri deoarece nu se
mai puteau implica în viaţa politică.
19
Problema regională a fost rezolvată după discuţii îndelungi. Catalonia
primea o largă autonomie, având guvern regional, parlament regional,
administraţie şi justiţie regională, iar Ţării Bascilor i s-a aprobat, printr-un
referendum, în iunie 1932, crearea statului Euzkadi (instituit în luna
octombrie 1936).
Cele mai mari probleme pentru guvernul republican au fost cele sociale şi
problema agrară. O reformă agrară se va realiza în anul 1932. Legea prevedea
exproprierea cu despăgubire a proprietăţilor de peste 10 hectare pământ arabil
şi de peste 700 de hectare pământ sărac sau păşuni. Aplicarea legii a fost
destul de înceată, iar o serie de incidente i-au îndepărtat pe ţărani de modelul
republican
20
.
Legislaţia muncii a fost îmbunătăţită în această perioadă, stabilindu-se
săptămâna de lucru la 48 de ore, iar salariaţii aveau dreptul la concediu plătit
cel puţin 10 zile pe an. Şi şcolile au cunoscut o perioadă de dezvoltare, până
în 1933 s-au creat şi modernizat peste 30.000 de şcoli.
21
Toamna anului 1931 debutează cu numeroase tulburări şi mişcări populare
la care guvernul republican a răspuns prin forţă, folosind armata. Forţele
republicane erau atacate de o extremă dreaptă tot mai consolidată şi mai
puternică. În anii 1932-1933 s-au constituit două formaţiuni politice de
extremă dreaptă ce vor juca un rol major în perioada următoare: Falanga
spaniolă, condusă de José Antonio Primo de Rivera (fiul dictatorului Primo de
Rivera), şi Confederaţia Spaniolă a Dreptei Autonome (C.E.D.A.), condusă de
Gil Robles.
În anul 1932 are loc şi o primă tentativă de lovitură de stat eşuată, iniţiată
de generalul Sanjurjo.
Modelul republican reformist al lui Azaña dă faliment în 1933, când
primul ministru demisionează. Un alt guvern de tranziţie condus de Diego
Martinez Barrio organizează alegerile în baza unei noi legi electorale.
Alegerile sunt câştigate de partidele de dreapta şi centru, formându-se un
guvern de Alejandro Lerroux.
Perioada guvernării lui Lerroux (1934-1935) a rămas una de tristă
amintire, fiind numită şi „anii negri” datorită cruntei terori folosite de guvern
pentru a înăbuşi în sânge mişcările sociale şi tentativele de secesiune din
Catalonia şi Asturia.
22
Anul 1935 este caracterizat printr-o puternică instabilitate politică, fiind
schimbate cinci guverne. Republica spaniolă intra tot mai adânc în criza din
care nu avea să mai iasă niciodată. În lucrarea sa „Spania”, Gheorghe
19
Ibidem, p. 25.
20
Rădulescu, Gheorghe, op.cit., p. 226.
21
Savelle, Alfred, op.cit, p. 24.
22
Ibidem, p. 229.
12
Rădulescu îl consideră pe preşedintele republicii Manuel Azaña responsabil
de această situaţie, pentru că „temându-se de dreapta, dar nefăcând nimic
pentru a o slăbi, aderând la o politică de centru, dar neiubindu-l pe Lerroux, se
dovedea un om fără personalitate.
23
În decembrie 1935 centristul Manuel Portela Valades a fost însărcinat cu
formarea unui nou guvern. Preşedintele Zamora spera ca noile alegeri să
aducă în Parlament o majoritate republicană de centru.
Forţele de stânga s-au reorganizat şi ele. Pornind de la ideea Frontului
Unic Muncitoresc dictat ca tactică de Comintern, în 1935 s-a format
Confederaţia Generală a Muncii care a cuprins toate sindicatele.
La 15 ianuarie 1935 s-a format Frontul Popular, pactul fiind semnat de
Partidul Socialist, Partidul Comunist, Confederaţia Generală a Muncii, Stânga
republicană, Uniunea Republicană şi partidele socialist şi comunist din
Catalonia.
Programul Frontului Popular prevedea restabilirea şi consolidarea
democraţiei, amnistierea deţinuţilor politici, pedepsirea celor vinovaţi de
atrocităţi, legislaţie muncitorească, reducerea impozitelor, o adevărată
reformă agrară, scăderea arenzilor, asistenţă socială, sprijinirea meseriaşilor,
comercianţilor, a întreprinderilor mici şi mijlocii.
Cu acest program Frontul Popular a câştigat alegerile din 16 februarie
1936, obţinând în parlament 260 locuri, faţă de 143 ale partidelor de dreapta
şi 54 ale partidelor de centru.
24
Preşedintele Republicii, Alcala Zamora este destituit din funcţie, iar în
locul său a fost ales Manuel Azaña, conducătorul Stângii republicane.
25
Guvernul format de Santiago Casares Quiroga nu a fost în măsură să
îmbunătăţească situaţia economică şi politică, dând posibilitatea dreptei să se
reorganizeze şi să treacă la cucerirea puterii pe cale militară.
26
Situaţia a continuat să se agraveze sub valul de provocări şi
contraprovocări venite atât din partea stângii, cât şi a dreptei, amplificată de
ineficienţa şi lipsa de fermitate a guvernului. Lucrurile au culminat cu
asasinarea liderului opoziţiei, deputatul de Toledo, Calvo Sotelo, de către
ofiţeri de poliţie, la 12 iulie 1936. Spania ajunsese tot mai divizată, alunecând
în ritm rapid spre război civil.
27
Lovitura militară este declanşată în noaptea de 17 spre 18 iulie, în Marocul
spaniol. Se extinde repede, cuprinzând Sevilla, Andaluzia orientală,
23
Ibidem.
24
Liciu, Doru, Voluntari din românia în războiul civil spaniol (1936-1939) în Istorie şi
societate, vol. I, coord. Marusia Cârstea, Sorin Liviu Damean, Doru Liciu, Bucureşti,
Editura „Mica Valahie”, 2004, p. 540 şi Nastovici, Ema, Războiul naţional –revoluţionar
al poporului spaniol, în „Studii şi articole de istorie”, 25, 1974, p. 29.
25
Rădulescu, Gheorghe, op. cit. p. 231.
26
Ibidem.
27
Vilar, Pierre, op. cit., p. 123.
13
prelungindu-se în Navarra, Asturia şi Galicia. Ea a avut la origine ideea de
răsturnare a guvernului şi nu a sistemului republican. Militarii doreau
restabilirea ordinii ameninţată de extremismul revoluţionar şi de şovăielile
guvernului legal printr-un pronunciamento, lovitură de stat militară specifică
în lumea iberică.
Principalii artizani ai revoltei naţionaliste au fost generalii Emilio Molla şi
José Sanjurjo, nemulţumiţi de modul în care guvernul republican conducea
ţara, ultimului revenindu-i rolul de conducător al rebeliunii.
28
Tot generalul Sanjurjo împreună cu José Antonio Primo de Rivera-junior
au făcut o vizită la Roma şi Berlin pentru a pune la punct amănuntele concrete
ale rebeliunii. Drept contraservicii pentru sprijinul italo-german se făceau
concesii în exploatarea bogăţiilor naturale ale Spaniei de către trusturile
italiene şi germane.
29
Generalul Francisco (Paulino Hermeneghildo Teodulo Bahamonde)
Franco
Ä
, liderul cel mai cunoscut al acţiunii şi viitorul conducător al Spaniei
după câştigarea războiului civil, a adoptat faţă de rebeliunea din 1936 o
atitudine de expectativă. A fost reticent la ideea de a participa la o lovitură de
stat împotriva guvernului legal. El lansează numeroase apeluri pentru
„remedierea măsurilor de justiţie şi legalitate”. La 12 iulie, după ce
participase la toate întrunirile conspiratorilor, refuză să se alăture acestora. În
această primă etapă a războiului civil spaniol nu este nici conspirator nici
loialist Republicii. O serie de întâmplări neprevăzute îl vor propulsa pe
Francisco Franco în fruntea evenimentelor. La sfârşitul lui septembrie 1936
Sanjurjo moare în urma unui accident de avion. Franco este desemnat să-i ia
locul. Se impune ca şef al statului, deşi junta militară i-a acordat acest titlu
doar pe durata războiului. Moartea generalului Molla, în iunie 1937, îi lasă
practic deschise toate căile spre cucerirea absolută a puterii în Spania.
30
Acţiunile naţionaliştilor au fost favorizate şi de faptul că republicanilor
le lipsea unitatea, existând un adevărat conflict între comunişti şi anarhişti. Pe
Ä
Născut în 1892 într-o familie aparţinând clasei de mijloc a militarilor, el continuă tradiţia
prin înscrierea la Academia Militară din Toledo. În 1912 este trimis în Maroc, iar la 34 de
ani este numit, pentru merite deosebite, general, iar între 1928 şi 1931 a condus Academia
Militară de la Saragossa, obţinând o poziţie privilegiată în cadrul elitei armatei spaniole.
Pentru mai multe amănunte pot fi consultate site-urile
www.historylearningsite.co.uk/general_francisco_franco.htm
www.romacivica.net/anpiroma/antifascismo/Guerraspagna6.htm
28
Anton, Mioara, „El Caudillo”: dictatorul care a pregătit democraţia - Francisco
Franco, în „Dosarele istoriei”, an III, nr. 11 (27), 1998, p. 32.
29
Voluntari români în Spania 1936 – 1939. Amintiri şi documente, volum apărut sub
îngrijirea unui colectiv format din Gheorghe Adorian, Mihai Burcă, Constantin
Câmpeanu, Mihail Florescu, Stan Minea, Iosif Nedelcu, Valter Roman, Editura Politică,
Bucureşti, 1971, p. 12.
30
Anton, Mioara, op. cit., p . 32 şi Payne, Stanley, op. cit., p.153.
14
de altă parte, naţionaliştii erau disciplinaţi, bine înarmaţi şi conduşi de
generali experimentaţi, la care s-a adăugat aportul extern adus de Germania şi
Italia.
31
Lovitura de stat a reuşit, în sensul că a privat Republica de aproape toate
cadrele forţelor armate. În secolul al XIX-lea nici un guvern nu a rezistat
vreodată într-un caz similar. Dar lovitura de stat a eşuat, în sensul că armata
nu a putut forma organe ale puterii decât pe o porţiune restrânsă a teritoriului.
În armată, pentru prima dată contează şi soldaţii. La Madrid, Valencia,
Barcelona, ei trec de partea mulţimii. La patru cincimi din unităţile de marină,
mateloţii şi subofiţerii îi înlocuiesc pe comandanţii lor insurgenţi. Poporul, pe
de altă parte, nu mai era o mulţime nedefinită: partidele, sindicatele, tineretul
au format cadrele combatanţilor populari, îndată ce puterea a acceptat să se
sprijine pe ei. Astfel, forţa comandanţilor militari avea o contrapondere
serioasă. În plus, blocurile regionale s-au manifestat împotriva actului de
pronunciamento iniţiat de militari. Insurgenţii au găsit sprijin în rândul
claselor avute, în membrii vechiului curent carlist, a clerului catolic
(mănăstirile ofereau azil rebelilor şi propăvăduiau cruciada) şi a acelei părţi a
tineretului adeptă a grupărilor de dreapta. De această dată, nu mai era o luptă
de suprafaţă, între mici forţe minoritare, ci s-a intrat, în mod real, într-un
război civil.
32
Dacă mişcarea lui Franco a fost de sorginte fascistă sau nu, este un
aspect încă controversat în rândul istoricilor. Spania lui Franco nu a fost un
stat fascist, spun cei care pun accentul pe atracţia exercitată de conducătorii
fascişti asupra maselor, pe încercarea de militarizare a societăţii, pe politica
externă expansionistă şi pe ostilitatea faţă de religie în forma sa organizată.
Spania lui Franco poate fi caracterizată şi fascistă, unii istorici arătând
intoleranţa pe care regimul franchist a arătat-o faţă de socialism şi democraţie,
faţă de disidenţă şi pe interesul acestuia faţă de statul corporatist. Nu trebuie
uitat că majoritatea contemporanilor angajaţi în războiul contra forţelor
franchiste credeau că luptă împotriva fascismului.
33
31
Partington, Helen, Spania-ghid complet, Editura Aquila ’93, Oradea 2004, p.169.
32
Vilar, Pierre, op. cit. p. 123-125.
33
Robson, Mark, Italia: liberalism şi fascism, 1870-1945, Editura ALL, Bucureşti, 1997,
p. 109-113.
Ricevi informazioni sui nostri servizi, sulle offerte e non perdere news e consigli su università e lavoro.
