funcţionar public.
4
Sancţiunea mai severă era motivată prin faptul că acele categorii de
persoane se bucurau de încredere mare din partea superiorilor, mandanţilor şi a publicului.
În art. 551, alin. 554 se incriminau variantele înşelăciunii, care constau în: înşelăciunea în
convenţie, înşelăciunea cu privire la determinare unei persoane de a emigra, înşelăciunea prin
emiterea unui cec fără provizia necesară, înşelăciunea pentru a profita de convenţiile de
asigurare sau de cele comise prin cauzarea de răni sau de infirmităţi.
Se stabilea că este pedepsită tentativa pentru toate delictele arătate.
5
Codul penal român din 1936 a fost modificat de mai multe ori şi republicat în anul 1948,
dar secţiunea referitoare la înşelăciune a suferit schimbări numai cu privire la pedepse,
întrucât în toată legislaţia penală română s-a renunţat la pedepsele cumulative cu închisoarea
şi cu amendă.
6
Codul penal din anul 1968 a inclus înşelăciunea în titlul III, intitulat „Infracţiuni contra
patrimoniului”.
7
Art. 215 prevede că înşelăciunea constă în inducerea în eroare a unei persoane prin
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate în
scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a pricinuit o
pagubă.
Formele speciale sunt incluse în aliniatele următoare din acelaşi articol şi constau în
„folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase”, precum şi
înşelăciunea „comisă cu prilejul încheierii sau executării unui contract în aşa fel încât, fără
această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul”.
În anul 1996 a fost inclus alin. 4, care sancţionează emiterea unui cec, pentru valorificarea
căruia nu există provizia sau acoperirea necesară, retragerea acestei provizii după emitere, ori
interdicţia dată trasului de a plăti cecul înainte de expirarea termenului de prezentare.
8
Evoluţia reglementărilor privind înşelăciunea cu cecuri în legislaţia
franceză
Primul cod francez sancţiona înşelăciunea sub denumirea „escroquerie”, fără să facă
referire în mod expres la înşelăciunea prin emiterea cecului fără acoperire. Se utiliza însă
termenul manopere frauduloase, dar nu erau definite de lege. Doctrina franceză şi
jurisprudenţa nu au putut stabili sensul lor precis, exprimându-se doar opinia că prin acestea
4
Codul penal român din 1936, art. 550.
5
Codul penal român din 1936, art. 555.
6
Codul penal român , Editura Ştiinţifică, 1960, pg. 280.
7
Codul penal al României, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 din 21 iunie 1968.
8
Legea nr. 140/1996 pentru modificarea Codului penal şi al Codului de procedură penală, publicat în M. Of. nr.
289 din 14 noimbrie 1996.
4
se înţelege combinarea unor fapte, organizarea de şiretlicuri sau o punere în scenă (mise en
scene), care are scopul de a face credibilă minciuna şi de a înşela pe alţii.
9
Emiterea cecurilor fără proviziuni a fost reglementată prima oară prin legile din 14 iunie
1865, din 19 februarie 1874, din 2 august 1917 şi din 12 august 1926. Ultima dintre aceste
legi prevedea că cel ce emite un cec fără acoperirea prealabilă sau care retrage după emitere
provizionul sau o parte din acesta, este pasibil de pedeapsa închisorii de la 2 luni la 2 ani şi cu
amendă cuprinsă între o pătrime şi de 2 ori valoarea nominală a cecului.
Jurisprudenţa franceză din acea perioadă a stabilit că delictul prevăzut de art. 6 din Legea
din 2 august 1917 asupra cecurilor, este aplicabilă în cazul în care beneficiarul cunoştea lipsa
de acoperire. Se motiva că pentru aplicarea acelei dispoziţii nu era necesar să se cerceteze
dacă creanţa la care se referă cecul era de natură să fie anulată.
Nu a fost considerată relevantă nici împrejurarea că emitentul cecului ar fi suferit o
constrângere morală la care nu a putut rezista, pentru că a completat cecul la un cazinou
pentru obţinerea unor sume de bani în vederea continuării jocului.
10
Într-o altă hotărâre judecătorească se motivează faptul că cecul nu trebuie să precizeze
cauza care i-a dat naştere, reprezentând provizionul de la bancher ca şi biletele de bancă. În
consecinţă, cel ce primeşte un cec, beneficiarii şi andosatorii succesivi trebuie să fie asiguraţi
că plata se va face la prezentarea înscrisului. Se motivează că nu are importanţă dacă cecul a
fost datat sau dacă nu conţine data emiterii care a fost adăugată posterior de beneficiar.
11
În practică există dificultăţi deosebite cu privire la sancţionarea penală din această
categorie, considerând uneori că sunt dezincriminate cele reglementate din art. 84 din Legea
nr. 59/1934 şi interpretându-se în mod diferit conţinutul elementelor infracţiunii prevăzute de
art. 215, alin. 4, Cod penal sau concursul dintre această infracţiune şi infracţiunea de fals.
Dacă avem în vedere sistematizarea legală, respectiv obiectul ei juridic, înşelăciunea face
parte din infracţiunile îndreptate contra avutului, iar după specificul acţiunii de săvârşire este
comisă prin fraudă.
Înşelăciunea în paguba avutului personal sau particular, ca acţiune de ducere în eroare a
unei persoane pentru obţinerea unui folos material, prezintă un grad de pericol social ridicat
ceea ce face incidentă legea penală.
Înşelăciunea în paguba avutului personal sau particular este fapta acelei persoane fizice
care, în scopuri de a obţine pentru ea sau pentru altul un folos material injust, induce în eroare
9
Mihail I. Papadopolu şi alţii, Codul penal Carol al II-lea, adnotat, Editura Naţională, Bucureşti, Ediţia 1930,
pg. 346.
10
Curtea de casaţie criminală din Franţa, decizia din 27 noimbrie 1926, publicată în lucrarea Codul penal
adnotat de Mihail I. Papadopolul, Ediţia 1930, pg. 342.
11
Tribunalul Montreuil sur Mer, decizia din 12 mai 1926, publicată în Gazette du Palais, 1926, pg. 280.
5
o altă persoană fizică prin falsificarea adevărului, acţiune prin care îi produce o pagubă
materială.
Inducerea în eroare se realizează printr-o acţiune de amăgire a victimei, aducându-se
astfel atingere relaţiilor normale de ordin patrimonial, care trebuie să se bazeze pe un minim
de bună credinţă şi încredere, pentru formarea, desfăşurarea şi dezvoltarea unor asemenea
relaţii. Desigur în apărarea intereselor patrimoniale, fiecare dintre părţi este obligată să
manifeste grija cuvenită, grijă ce trebuie dublată şi de sprijinul de bună credinţă şi încredere
reciprocă în orice tranzacţie de ordin patrimonial. Tocmai de aceea, legea penală urmăreşte să
asigure bună credinţă şi încredere reciprocă între părţi pentru a garanta formarea şi
desfăşurarea normală a relaţiilor de ordin patrimonial.
Reglementarea actuală a infracţiunii de înşelăciune în paguba avutului personal sau
particular este superioară celei anterioare, textul art. 215, Cod penal fiind mult mai concis
redactat şi mai clar. Prin noua reglementare a infracţiunii s-a realizat şi o unificare de texte,
cele două articole din codul actual (art. 215 şi 229) prevăzând distinct infracţiunea de
înşelăciune în paguba avutului personal sau particular şi cea contra avutului public.
12
Astfel încât, patrimoniului i se aduc atingeri fie ca urmare a amăgirii, fie ca urmare a
inducerii în eroare a unei persoane de către o altă persoană.
Desigur, cel ce intră în relaţii sociale cu caracter patrimonial trebuie să fie diligent,
procedând cu toată grija şi atenţia pentru ca interesele sale să nu fie vătămate. Dar, pentru
formarea şi desfăşurarea nestânjenită a relaţiilor cu caracter patrimonial, este necesar în
acelaşi timp, şi o anumită încredere pe care cei ce intră în aceste relaţii trebuie să şi-o acorde
reciproc, de o anumită bună credinţă a părţilor. Infracţiunea de înşelăciune este inclusă alături
de furt, tâlhărie, abuz de încredere etc., în categoria infracţiunilor contra patrimoniului, dar ea
se diferenţiază prin aceea că, în cazul ei paguba nu se produce pe nedrept, ca în cazul furtului,
şi nici prin intervertirea calitaţii de detentor al unui bun în calitatea de pretins proprietar al
acestuia, ca în cazul abuzului de încredere, ci prin inducerea în eroare a persoanei de către
făptuitorul ce urmăreşte prin aceasta obţinerea unui folos material injust pentru sine sau
pentru altul.
13
12
Gheorghe Gorgăneanu, Infracţiunea de înşelăciune , Editura Scaiul, Bucureşti, 1993, pg. 19.
13
Tudorel Toader, Octavian Loghin, Drept penal român, partea specială, Editura IV, Casa de editură şi presă
Şansa S.R.L., 2001, pg. 301.
6
2. Elemente constitutive ale infracţiunii de înşelăciune
Conţinutul juridic
Înşelăciunea esta fapta persoanei care, în scopul de a obţine pentru ea sau pentru altul un
folos material injust, induce în eroare pe o altă persoană prin amăgiri, cauzând în acest fel o
pagubă materială.
14
Această infracţiune este reglementată de art. 215, Cod penal, fiind inclusă în categoria
infracţiunilor contra patrimoniului, pentru că prin comiterea ei se urmăreşte obţinerea unui
folos material injust pentru sine sau pentru altul, păgubându-se astfel patrimoniul unei
persoane fizice sau juridice.
15
În actualul Cod penal s-a incriminat în mod sintetic această infracţiune, într-un singur
articol, spre deosebire de anterioarele coduri penale, în care existau articole dinstincte pentru
formele speciale.
Actuala reglementare cuprinde 5 aliniate dintre care primul se referă la elementele
constitutive ale infracţiunii de bază şi constau în „Inducerea în eroare a unei persoane prin
prezentarea ca adevarată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi
dacă s-a pricinuit o pagubă se pedepseşte cu închisoare strictă de la 1 an la 7 ani” (se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 luni, Cod penal).
Prima variantă specială, presupune „inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane
cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare
cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate” (C. Pen.).
16
A doua variantă specială constă în emiterea unui cec sau a unui alt instrument de plată
asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există
provizia sau acoperirea necesară, sau nu va exista până la termenul convenit între părţi,
precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia în totul sau în parte, ori de a interzice
trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare în scopul arătat în alin. 1,
dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsă prevăzută în
alin. 2.
Prima variantă agravată comună celei tip şi variantelor speciale constă în înşelăciunea
săvărşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase şi se
14
Vintilă Dongoroz şi alţii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei, 1971, pg. 525.
15
Tiberiu Medeanu, Bianca Medeanu, Înşelăciunea cu cecuri şi bilete la ordin, Vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004, pg. 15.
16
Vasile Dobrinoiu‚ Drept penal. Partea specială. Curs universitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.
350.
7
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o
infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
A doua variantă agravată se realizează când înşelăciunea a avut consecinţe deosebit de
grave şi se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi (art. 215,
alin. 5).
A comis această infracţiune numitul I.G. care, atribuindu-şi calitatea de ofiţer de poliţie, a
indus în eroare o persoană atribuindu-şi calitatea sus menţionată, promiţându-i că-i va aranja
o viză de reşedinţă în Bucureşti şi o locuinţă. După primirea unor sume de bani, făptuitorul a
dispărut evitând să se mai întâlnească cu victima, fapt ce a determinat-o pe aceasta din urmă
să depună plângere la organul de poliţie.
17
Înşelăciunea este o faptă periculoasă, deoarece perturbă formarea, modificarea sau
stingerea raporturilor juridice patrimoniale, aducând atingere, ca şi abuzul de încredere ori
gestiunea frauduloasă, acelui minim de încredere necesar desfăşurării normale a acestor
raporturi. Raţiunea incriminării înşelăciunii este de a asigura încrederea şi buna credinţă în
relaţiile cu caracter patrimonial şi de a evita producerea unui prejudiciu persoanei fizice şi
juridice.
18
Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
Obiect juridic principal constă în relaţiile sociale cu caracter patrimonial, relaţii care
trebuie să se bazeze pe încredere şi bună credinţă. În timp ce la infracţiunea de înşelăciune,
încrederea este obţinută prin amăgire, la infracţiunea de abuz de încredere se încalcă
încrederea acordată.
19
Obiectul material poate consta în bunuri mobile sau imobile, precum şi în înscrisuri cu
valoare patrimonială
20
(orice bunuri, drepturi, obligaţii, acţiuni cu caracter patrimonial, etc.).
În practica judiciară
21
s-a statuat că poate fi obiect material al înşelăciunii un înscris care
încorporează o valoare patrimonială (libret sau obligaţiuni CEC, adeverinţă de câştigarea unui
premiu la loterie, acţiune la o bancă, etc.).
17
Vasile Dobrinoiu‚ Drept penal. Partea specială. Curs universitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.
351.
18
Ilie Pascu, V. Lazar, Drept Penal. Partea specială. Infracţiuni, Editura Lumina Lex, 2004, pg. 252.
19
Vintilă Dongoroz, Sigfried Kahane, I. Oancea, I. Fodor, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela
Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, Vol. III, pg. 526.
20
Tudorel Toader, Drept penal. Partea specială, Editura All Beck, 2002, pg. 211.
21
Tribunalul Constanţa, decret nr. 1389/1980, R.R.D. nr. 6/1981, pg. 87.
8
În varianta prevăzută în alin. 3, obiectul material constă în acele drepturi şi obligaţii
cuprinse în conţinutul contractului prin a căror valorificare-executare este prejudiciată
material victima
22
.
B. Subiecţii infracţiunii
Subiect activ poate fi orice persoană
23
fizică responsabilă penal care săvârşeşte
operaţiunea prin inducerea în eroare a victimei căreia i se produce o pagubă.
Dacă subiectul activ nemijlocit are calitatea de funcţionar public, iar acţiunea de amăgire
este săvârşită în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, fapta nu constituie înşelăciune, ci abuz
în serviciu
24
.
a) Subiectul activ poate fi şi o persoană juridică (art. 270, C. pen.), aceasta răspunde penal
dacă fapta a fost săvârşită în numele său în interesul persoanei juridice, de către organele sau
reprezentanţii acesteia (art. 45, alin. 1).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele
25
: coautorat, instigare, complicitate.
Activitatea prin care doar se contribuie la comiterea faptei, dar prin care nu se realizează
nemijlocit inducerea în eroare, constituie acte de ajutor (înlesnire) în vederea săvârşirii
acestei infracţiuni, deci acte de complicitate, nu de coautorat.
b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică, privată ori publică, căreia i-a fost lezat
patrimoniul în urma comiterii înşelăciunii.
Atunci când o persoană a dispus în urma inducerii sale în eroare de un bun aparţinând
altuia, ea va fi subiect pasiv subsidiar al înşelăciunii; subiectul pasiv primar va fi persoana al
cărui patrimoniu a fost lezat prin actul efectuat de victima amăgirii, deoarece infracţiunea de
amăgire este îndreptată contra patrimoniului, nu contra persoanei. Aşa de exemplu,
mandatarul care, fiind indus în eroare, a facut o plată pentru mandantul său, ori fiul care din
cauza acţiunii de inducere în eroare, remite făptuitorului o sumă de bani aparţinând tatălui său
etc. În cazul infracţiunii de înşelăciuni poate exista o pluralitate de subiecţi pasivi.
Într-un proiect al Codului penal, care însă nu a mai intrat în vigoare, în modalitatea
prevăzută în alin. 6 subiect pasiv poate fi un minor sau o persoană vulnerabilă datorită
vârstei, bolii sau stării de graviditate
26
.
22
Gheorghe Diaconescu, Infracţiuni în Codul penal român, Editura Oscar Print, Vol. I, Bucureşti, 1997, pg 311.
23
Tudorel Toader, op. cit., pg. 211.
24
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii săi, op. cit., Vol. III, pg 527.
25
Tudorel Toader, op. cit., pg. 211.
26
Vasile Dobrinoiu‚ Drept penal. Partea specială. Curs universitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.
352.
9
Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material al laturii obiective se realizează printr-o acţiune de inducere în
eroare, săvârşită prin prezentarea ca adevarată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a
unei fapte adevărate.
În literatura juridică, unii autori susţin că elementul material poate consta dintr-o acţiune,
însă mai rar, dintr-o inacţiune
27
.
Prezentarea ca adevarată a unei fapte mincinoasă, presupune a face să se creadă, a trece
drept reală, existentă, o faptă sau împrejurare care nu există, care a fost inventată. În antiteză,
a prezenta ca mincinoasă o faptă adevărată înseamnă dimpotrivă a face să se creadă ca
inexistentă o faptă sau împrejurare care există în realitate.
Această prezentare frauduloasă, denaturată sau alterată a realităţii, trebuie să fie aptă de a
înşela încrederea victimei şi să o inducă în eroare, să o amăgească sau să o menţină în eroarea
produsă anterior
28
pentru a realiza infracţiunea, făptuitorul foloseşte anumite mijloace de
înşelare (orale sau scrise) extrem de ingenioase şi variate, acestea depinzând de fantezia
acestuia în imaginarea diferitelor modalitaţi de înşelare a unor persoane, vulnerabilitatea
acestora din urmă, fiind în raport direct proporţional cu naivitatea lor.
În practica judiciară s-a reţinut că săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune medicul care,
afirmând în mod mincinos că un medicament are anumite însuşiri de natură a vindeca
maladia unui pacient, îi vinde acestuia medicamentul la un preţ superior celui real şi
dobândeşte un folos material injust, provocând o pagubă persoanei prejudiate, ori acela care
induce în eroare o persoană afirmând în mod mincinos că vine din partea unui frate a
acestuia, care are nevoie de bani cu împrumut şi astfel, obţine suma pe care şi-o însuşeşte
29
.
Simpla minciună (de exemplu, prezentarea unei verighete din aramă ca originală din aur)
poate constitui elementul material al infracţiunii de înşelăciune dacă a avut ca rezultat
inducerea în eroare a victimei şi producerea unei pagube avutului privat
30
.
Aptitudinea unui mijloc de a duce în eroare depinde şi de persoana victimei, de gradul de
instrucţie şi de educaţie, mediu din care provine, de starea psihică în care se găsea în
momentul săvârşirii faptei. Nu interesează dacă victima a fost sau nu uşor indusă în eroare,
legea urmărind să apere în deosebi persoanele credule, mai puţin prudente, deoarece tocmai
asemenea persoane sunt mai expuse să devină victime ale infracţiunii. De exemplu se
27
Gheorghe Diaconescu, op. cit., Vol. I, pg. 312.
28
Oliviu Augustin Stoica, Drept penal român. Partea specială, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976,
pg. 169.
29
Vasile Dobrinoiu, op. cit., pg. 353.
30
Gheorghiu Brădeţ, Drept penal. Partea specială, 1994, pg. 183.
10
consideră că există infracţiunea de înşelăciune, în forma aliniatului 1, atunci când inculpatul a
prezentat băncii din Romania un număr de eurocecuri în valoare de 1800 de dolari SUA,
ştiind că în momentul respectiv nu avea disponibil în contul băncii din Austria care-i
eliberase eurocecurile. Aceasta deoarece, la banca din Romania inculpatul a prezentat o carte
de client a băncii din Austria în loc să prezinte carte de garanţie cerută de normele bancare,
încasând suma solicitată
31
.
Infracţiunea de înşelăciune s-a considerat că intră în concurs cu infracţiunea de fals
intelectual, atunci când în calitate de director la o societate comercială, inculpatul a organizat
importuri a mai multor autoturisme pe numele unor persoane fizice al căror împuternicit s-a
declarat a fi, completând actele necesare pe numele acestora. În realitate, autoturismele
aparţineau societăţii, şi prin acest procedeu inculpatul a produs un important prejudiciu în
condiţiile în care importurile de autoturisme efectuate de către o persoană juridică atrage
plata unor taxe vamale mai mari decât cele plătite de persoane fizice.
32
De asemenea, săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune persoana care prin afirmaţii
mincinoase induce în eroare pe magazionerul CFR reuşind astfel să-şi însuşească bunurile
lăsate de altă persoană la magazia de bagaje
33
, ori acela care pretinzând că a fost trimis de
proprietarul unui autoturism lăsat în incinta unei unităţi, sustrage din acel vehicol scule şi
accesorii.
34
Potrivit alin. 3, înşelăciunea în convenţii constă în inducerea sau menţinerea în eroare a
unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără
această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate
35
. În
practica judiciară s-a reţinut că săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune în convenţii acela care
obţine un credit bancar, pentru asigurarea unei activităţi, ale societăţii comerciale beneficiare
şi depune imediat banii într-un cont la purtător cu dobândă mai mare în beneficiul său propriu
ori acela care, a promis părţii vătămate că îi vinde spaţiul de locuit deşi nu avea contract de
vânzare cumpărare, întocmind o convenţie în acest sens şi încasând o parte din preţ, iar
ulterior a perfectat actele de vânzare cu o altă persoană declarând că locuinţa respectivă nu
este în litigiu deşi în legătură cu aceasta există o acţiune civilă pe rolurile instanţei
36
. În
literatura juridică
37
s-a arătat că cerinţa legii este îndeplinită şi atunci când acţiunea de
inducere sau menţinere în eroare s-a produs cu prilejul rezilierii unui contract. Infracţiunea
există în această formă, atunci când inculpatul se foloseşte de calitatea de administrator al
31
Octavian Loghin, Tudorel Toader, op. cit., pg. 270.
32
Curtea de Apel Bucureşti, s. pen., d. nr. 197/1996, Revista de Drept penal, nr. 3/1997, pg. 134-135.
33
Tribunalul Suprem, Secţia penală, dec. nr. 2068/1997, R.R.D. nr. 3/1998, pg. 64.
34
George Antoniu, Constantin Bulai, Practică judiciară penală, Vol. III, parte specială, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1992, pg. 133-136.
35
Tudorel Toader, op. cit., pg. 213.
36
Curtea de Apel Iaşi, d. p. nr. 213/1998, Revista de Drept penal, nr. 2/1999, pg. 156-157.
37
Traian Pop, Comentare, Cod penal adnotat, 1937, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, Vol. III, pg.
592.
11
unei societăţi comerciale, după excluderea sa din societate prin hotărâre civilă irevocabilă,
pentru a induce în eroare o persoană cu ocazia încheierii unui contract, în scopul de obţine un
folos material şi dacă s-a pricinuit o pagubă. Neexecutarea obligaţiilor ce derivă dintr-un
contract încheiat nu constituie infracţiunea de înşelăciune dacă nu s-a stabilit că s-au folosit
manopere dolosive faţă de creditorul obligaţiei cu ocazia încheierii contractului. În acest sens,
art. 11 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, prevede că „nimeni nu
poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu poate să execute o obligaţie contractuală”.
Determinarea acţiunii de inducere în eroare trebuie să se realizeze în funcţie de
particularităţile fiecărui caz, pornind de la principiul libertăţii contractuale, prevăzut de art.
968, alin. 1, Cod civil, dar şi de la reglementările privind eroarea, dolul sau violenţa ca vicii
ale consimţământului.
Conform art. 960, Cod civil, dolul constituie o cauză de nulitate a convenţiei când
mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi sunt întrebuinţate în aşa fel încât este evident
că fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte nu ar fi contractat.
În domeniu comercial este acceptată totuşi o variantă a dolului mai puţin grav (dolus
bonus), considerându-se că acesta se încadrează în limitele publicităţii excesive şi a
negocierii contractului între profesioniste. Dacă această formă a dolului se transformă însă în
fraudă, actul va putea fi anulat şi vor fi aplicabile prevederile legii penale.
Delimitarea între dolus bonus şi fraudă trebuie să ia în considerare elementele esenţiale
ale contractului, loialitatea specifică dreptului comercial, intenţia şi manoperele viclene.
Frauda specifică dreptului penal este determinată de orice viclenie, manoperă frauduloasă sau
inducere în eroare, comisă cu intenţie directă sau indirectă, fără care subiectul pasiv nu ar fi
acceptat încheierea sau derularea convenţiei.
38
Astfel inculpaţi, C.O., C.S.L., şi C.D.L., s-au înţeles să încheie contracte de finanţare cu
diferite persoane fizice, cărora le promiteau că sunt dispuşi să acorde dobândă de 30% pentru
sumele în lei şi de 10% lunar pentru cele în valută. Au reuşit să obţină împrumuturi de la 254
persoane fizice, însuşindu-şi însă banii fără să-şi îndeplinească obligaţia de restituire sau de
achitare a dobânzii promise.
Au fost trimişi în judecată pentru infracţiunea de înşelăciune în convenţie, prevăzute de
art. 215, alin. 1 şi 3, Cod penal comisă în formă continuată. Prima instanţă i-a achitat cu
motivarea că le-a lipsit intenţia de a induce în eroare părţile vătămate. Instanţa de apel a
menţinut soluţia de achitare, cu aceeaşi motivare.
Curtea de Apel a admis recursul parchetului şi i-a condamnat pe inculpaţi , motivând că
aceştia au realizat manopere dolosive şi au determinat inducerea în eroare a părţilor vătămate
38
Tiberiu Medeanu, Bianca Medeanu , op. cit., pg. 30.
12
prin oferirea unei dobânzi deosebit de mari în absenţa căreia părţile vătămate nu ar fi încheiat
convenţia
39
.
Nu orice inducere în eroare sau nerespectare a clauzelor contractuale determină existenţa
înşelăciunii în convenţii.
Astfel, numitul Ştefan F., administrator la S.C. Transport SRL, a formulat plângere
împotriva a 3 persoane de la alte societăţi comerciale, invocând faptul că nu i-au achitat în
termenul convenit suma de 1.5 miliarde lei, reprezentând contravaloarea unor cantităţi de fier
beton. Reclamanţii au motivat că sunt în imposibilitate de a efectua plăţile, deoarece fierul
beton a fost confiscat de Garda Financiară Mehedinţi, unul dintre ei a întocmit un angajament
de plată prin care se obligă să achite debitul, iar altul a propus compensarea datoriei cu alte
materiale. Avându-se în vedere aceste aspecte s-a confirmat propunerea de neîncepere a
urmăririi penale pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215, alin. 3, Cod penal.
Reclamantul a decedat pe parcursul cercetărilor
40
.
Eroarea provocată ori mentinuţă trebuie să aibă rol determinant în încheierea, executarea
ori rezilierea contractului, condiţie care este îndeplinită dacă fără această eroare cel înşelat nu
ar fi încheiat, executat ori reziliat contractul în condiţiile stipulate. În practica judiciară s-a
considerat că sunt întrunite elementele infracţiunii în cazul jocurilor de într-ajutorare
41
, cu
consecinţa păgubirii unui număr mare de persoane. Aceasta deoarece jocurile de într-
ajutorare nu se încadrează în categoria activităţilor de natură comercială la care se referă
Legea nr. 31/1990, cu referire la art. 3 din Codul comercial şi nici în categoria jocurilor de
noroc.
42
Conţinutul agravat
Infracţiunea de înşelăciune are două forme agravate, prevăzute în alin. 2 şi alin. 5.
Potrivit alin. 2 atât înşelăciunea prevăzută în alin. 1 cât şi cea prevăzută în alin. 3 sunt mai
grave dacă au fost săvârşite prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace
frauduloase.
Agravanta se referă la mijloacele frauduloase folosite de către făptuitor, dând ca exemplu
nume sau calităţi mincinoase. În literatura de specialitate s-a arătat că deosebirea dintre
mijloacele de inducere în eroare din alin. 1, şi mijloacele frauduloase din forma agravată este
mai mult cantitativă sau de intensitate, că un mijloc trebuie considerat fraudulos atunci când
este de natură să asigure mai uşor reuşita acţiunii făptuitorului, când are aparenţa unui mijloc
39
Curtea de Apel Cluj Napoca, sect. penală, dec. nr. 270/2001, publicată în Buletinul Jurisprudenţei Curţii de
Apel Cluj Napoca, culegere de practică juridică pe anul 2001, Editura Lumina Lex, Ediţia 2002, pg. 527.
40
Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, rezoluţia nr. 396/P/2003 cu notă de Tiberiu Medeanu, Bianca
Medeanu, pg. 31.
41
Curtea de apel Bucureşti, s.p., d. nr. 277/1997, Revista de Drept penal, nr. 3/1998, pg. 142.
42
Tudorel Toader, op. cit., pg. 214.
13
veridic, adică atunci când în mod obişnuit inspiră încredere şi înlătură orice bănuială
43
. În
afara celor două mijloace frauduloase, prevăzute expres de lege sunt mijloace frauduloase
toate acele mijloace de inducere în eroare care constituie prin ele însele infracţiuni (folosirea
unui înscris fals, urzuparea de calităţi oficiale, portul nelegal de uniforme, falsul în declaraţii
în vederea obţinerii unor drepturi, exercitarea fără drept a unei profesii ş.a.).
Folosirea de nume mincinoase presupune utilizarea unui nume care nu aparţine în
realitate făptuitorului. Acest nume mincinos fie că este „împrumutat” de la o altă persoană în
locul căreia se recomandă, afirmând că este acea persoană, sau numele mincinos este
inventat, este imaginar pentru că în acest fel să-şi ascundă adevărata sa identitate; în practică
există situaţii în care infractorii sau prezentat sub numele unor reprezentanţi de firme străine
vorbind limba română cu accent german, italian, englez etc.
Folosirea de calităţi mincinoase presupune utilizarea de titluri, funcţii etc. pe care
făptuitorul nu le are în realitate (de exemplu, se prezintă ofiţer de poliţie, procuror, funcţionar
la oficiul poştal, etc.). Prin mijloc fraudulos trebuie înţeles acel mijloc care este veridic şi în
mod obişnuit, inspiră încredere, înlătură orice bănuială, dar care, în realitate, este mincinos
(de exemplu, prezentarea de recomandări din partea unor persoane onorabile sau firme de
renume - recomandări obţinute fie prin fals, fie prin alte modalităţi ilegale; afişarea unor
titluri, decoraţii, grade, fotografii unde făptuitorul apare alături de personalităţi politice sau
din lumea afacerilor etc.).
În practica judiciară s-a decis că există înşelăciune în forma agravată potrivit alin. 2 dacă,
pentru a induce în eroare persoana vătămată, făptuitorul se foloseşte de un înscris oficial sau
sub semnătură privată, cunoscând că este fals, comite această infracţiune şi acela care uzează
de un cec completat pe baza unui libret cec sustras, ori cel care pe baza unor scrisori ticluite,
încasează de la o persoană sume de bani convingând-o că o va putea vindeca prin vrăji şi
rugăciuni
44
.
Atunci când mijlocul folosit la săvârşirea infracţiunii constituie prin el însuşi infracţiune,
se vor aplica regulile de la concursul de infracţiuni. Astfel, în ipoteza comiterii înşelăciunii
prin fals sau uz de fals, acestea nu se absorb în conţinutul înşelăciunii, ci se va face aplicarea
art. 47, art. 48 ori art. 54 alin. Cod penal, privind concursul de infracţiuni
45
.
Sancţiunea constă în închisoarea de la 3 la 15 ani. Potrivit art. 215, alin. 2, ipoteza a II-a
dacă mijocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune se aplică regulile concursului de
infracţiuni. În consecinţă, făptuitorul răspunde atât pentru infracţiunea de înşelăciune în
formă agravată prevăzută în alin. 2, cât şi după caz, pentru infracţiunea de urzupare de calităţi
oficiale art. 240, C.p., portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive, art. 241 C.p.,
43
Vintila Dongoroz, Sicfried Kahane ş.a., op. cit., Vol. III, pg. 532-533.
44
Gheorghe Nistoreanu şi colaboratorii, op. cit., pg. 249.
45
Vasile Dobrinoiu, op. cit., pg. 355.
14
exercitarea fără drept a unei profesii, art. 281, C.p., fals în înscrisuri sub semnătură privată,
art. 290 C.p., etc..
Potrivit alin. 5, este calificată înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave.
Potrivit art. 146. C.p., prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai
mare de 2.000.000.000 lei sau o pertubare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei
autorităţi publice sau oricărei dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane
juridice sau fizice. Sancţiunea constă în închisoare de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor
drepturi.
46
În ceea ce priveşte alin. 4 din acest articol îl vom trata pe larg în cadrul cap. III şi astfel
consider că nu mai este necesară prezentarea lui în acest capitol.
Urmarea imediată constă în producerea unei pagube materiale persoanei înşelate. În
absenţa unei acţiuni menite a produce pagubă, fapta nu constituie infracţiunea de
înşelăciune.
47
Atunci când fapta a produs numai un prejudiciu moral (de exemplu, compromiterea
victimei faţă de colegi, vecini), urmarea imediată a infracţiunii lipseşte şi, ca atare, fapta
rămâne în stadiul de tentativă.
Legătura de cauzalitate trebuie să existe, între fapta de inducere în eroare şi paguba
pricinuită. Când paguba survine din alte cauze decât cea de amăgire, nu vor fi întrunite
trăsăturile infracţiunii de înşelăciune
48
.
Uneori legiuitorul a înţeles să incrimineze în mod autonom forme distincte ale
înşelăciunii, cum ar fi de exemplu, înşelăciunea la măsurătoare, art. 296, înşelăciune cu
privire la calitatea mărfurilor, art. 297, C.p.,. Încadrarea juridică a faptei se va face după
aspectul acestor din urmă incriminări, ştiut fiind faptul că specialul primează faţă de general.
Problema delimitării înşelăciunii de traficul de influenţă se pune în mod frecvent în
practica judiciară. În primul rând, cele două infracţiuni se deosebesc sub aspectul obiectului
juridic. La înşelăciune sunt încălcate relaţiile sociale referitoare la patrimoniu, în timp ce în
cazul traficului de influenţă sunt încălcate relaţiile sociale în legătură cu serviciul. Dacă în
cazul înşelăciunii este suficientă simpla inducere în eroare, în cazul traficului de influenţă,
faptuitorul pretinde că are influenţă asupra unui funcţionar, deşi în realitate nu are, făcând ca
o persoană interesată în cumpărarea influenţei să-i dea, să-i promită, daruri sau orice alt folos.
În cazul înşelăciunii, folosul material este obţinut ca urmare a inducerii în eroare, în timp ce
la traficul de influenţă, făptuitorul obţine folosul material în urma promisiunii că va interveni
la acel funcţionar în legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia.
46
Tudorel Toader, op. cit., pg 215.
47
Trib. Suprem, dec. nr. 2384/1973, Repertoriu de practică judiciară pe anii 1969-1975, pg. 249.
48
Vasile Dobrinoiu, op. cit., pg. 356.
15
Ricevi informazioni sui nostri servizi, sulle offerte e non perdere news e consigli su università e lavoro.
