Terminarea Urmaririi Penale

 5
reglementate de normele dreptului procesual penal, a fost 
necesară o sistematizare a desfăşurării lui pe faze. 
 Procesul penal, în formă tipică, este structurat în trei faze: 
urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor 
penale. 
 Urmărirea penală se justifică prin aceea că faptele penale, 
nedovedindu-se prin probe preconstituite
1
, elementele probante 
urmează a fi descoperite şi adunate ulterior săvârşirii infracţiunii, 
iar infractorii, deseori necunoscuţi, trebuie în primul rând 
identificaţi, prinşi şi abia apoi traşi la răspundere penală. 
Existenţa organelor de urmărire penală şi a activităţii lor 
rezidă şi din aceea că în societatea de astăzi infracţiunile devin 
din ce în ce mai variate, modul lor de realizare ţinând pasul cu 
dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, situaţie în care victima s-ar găsi 
dezarmată faţă de infractori fără sprijinul unor organe de stat, 
având şi pregătirea profesională necesară în lupta contra 
infracţionalităţii. 
Urmărirea penală prezintă importanţă şi sub aspectul 
evitării inculpării şi trimiterii în judecată fără temeiuri foarte 
serioase a unui număr mare de persoane asupra cărora ar plana 
iniţial o anumită bănuială. 
Ea este necesară pentru ocrotirea celor nevinovaţi împotriva 
unor constrângeri nejustificate; aflarea adevărului cu privire la 
faptă şi la făptuitori ca sarcină a organelor de urmărire penală, 
precum şi pentru asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor 
cetăţeneşti
2
. 
Urmărirea penală, ca primă fază a procesului penal, poate fi 
definită ca fiind activitatea desfăşurată de organele de urmărire 
penală pentru strângerea şi verificarea probelor necesare, cu 
privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la 
stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este 
sau nu cazul să se dispună trimiterea lor în judecată. 
 Urmărirea penala este considerată ca fiind sufletul 
procesului, ea constituind întâiul act al acestei activităţi 
procesuale, judecata fiind actul al doilea, iar executarea 
hotărârilor epilogul. 
Urmărirea penală se înfăţişează ca o fază obligatorie în 
marea majoritate a cauzelor penale. Sunt, însă, situaţii în care 
procesul penal are forme atipice, în sensul că lipseşte urmărirea 
penală. Astfel, în condiţiile prevăzute de art. 279 alin. 2 lit.a 
C.pr.pen., plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de 
judecată, procesul penal începând cu faza judecăţii. De 
                                                 
1
 Gr. Theodoru, L.Moldovan, Drept procesual penal, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1979, 
p.194. 
2
 Gr.Theodoru, T.Plăeşu, Drept procesual penal, vol.II, Partea Specială, Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1987, p.8 
 6
asemenea, urmărirea penală lipseşte în cazul extinderii acţiunii 
penale sau a procesului penal când, pentru simplificarea 
activităţii procesuale, s-a renunţat la efectuarea urmăririi penale. 
 
 
 
2. Obiectul şi limitele urmăririi penale 
 
Potrivit art. 200 C.pr.pen., urmărirea penală are ca obiect 
strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, 
la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, 
pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună 
trimiterea în judecată. 
 Prin „strângerea probelor necesare” se înţelege atât 
operaţiunea de adunare a probelor, cât şi examinarea şi 
evaluarea lor, pentru a se constata dacă sunt suficiente în 
vederea luării hotărârii privind trimiterea sau netrimiterea cauzei 
în judecată
1
 
 Referirea făcută de lege cu privire la „existenţa infracţiunilor 
trebuie înţeleasă ca obligaţie a organelor judiciare de a avea în 
vedere infracţiunile, indiferent de faza de desfăşurare a activităţii 
infracţionale. În acest sens, urmează să se înţeleagă faptul că 
organele de urmărire penală vor aduna probe atât atunci când 
este vorba de o infracţiune consumată, cât şi în cazul în care 
infracţiunea a rămas în faza de tentativă
2
 
 Prin expresia „identificarea făptuitorului” se înţelege aflarea 
datelor necesare cunoaşterii făptuitorilor, atât ca persoane fizice 
cât şi ca identitate. 
 Deşi art. 200 C.pr.pen. nu se referă expres decât la 
identificarea infractorului totuşi, în literatura de specialitate se 
consideră că în obiectul urmăririi penale intră şi identificarea 
victimei. Identificarea persoanei vătămate are importanţă nu 
numai în legătură cu soluţionarea acţiunii civile sau rezolvarea 
justă a laturii penale, uneori însăşi identificarea infractorului 
depinde şi de cunoaşterea victimei
3
 
 Urmărirea penală implică luarea tuturor măsurilor în 
vederea asigurării în continuare a bunei desfăşurări a procesului 
penal, inclusiv a măsurilor de constrângere cu caracter real sau 
personal prevăzute de lege. 
 Cu toate că urmărirea penală are drept obiect, în principal, 
rezolvarea aspectelor legate de latura penală a cauzei, aceasta nu 
                                                 
1
 Vintilă Dongoroz—Noul cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior – prezentare 
comparativă, Bucureşti, Editura politică, 1969,, p.140. 
2
 Ion Neagu – Drept procesual penal, Partea specială, vol.I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994, p.27. 
3
 Nicolae Volonciu – Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.I, Editura Paideia, Bucureşti, 1996, p.10. 
 7
exclude preocuparea legata de latura civilă. Astfel, când este 
cazul, se ascultă partea civilă, se  iau măsuri de asigurare a 
despăgubirilor civile, se dispune restituirea unor lucruri sau 
repunerea în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii. 
 Dacă în timpul urmăririi a intervenit o tranzacţie între cel 
vătămat şi învinuit sau inculpat, părţile determinând cuantumul 
pagubei, iar persoana vătămată, fiind despăgubită, declară că 
renunţă la orice alte pretenţii, latura civilă a cauzei este stinsă; 
partea nu mai poate reveni în faţa instanţei, asupra celor 
convenite, formulând noi pretenţii, în valorificarea aceleiaşi 
pagube
1
 
 Urmărirea penală are o limită iniţială şi o limită finală. 
 Limita iniţială este marcată prin rezoluţie, în cazul sesizării 
externe, sau proces-verbal, în cazul sesizării din oficiu. Prin 
începerea urmăririi penale se creează cadrul legal în care organele 
de urmărire penală pot desfăşura toate activităţile ce se înscriu în 
obiectul urmăririi penale
2
 
 Limita finală a urmăririi penale este marcată prin soluţia 
dată de procuror, care poate fi de trimitere în judecată prin  
rechizitoriu, situaţie în care are obligaţia sesizării instanţei de 
judecată în termen de 24 de ore, de scoatere de sub urmărire 
penală, încetare a urmăririi ori  de clasare. 
  
                                                 
1
 Tribunalul Suprem, Secţia penală, Dec. Nr. 514/1969, R.R.D. nr.7/1969, p.169 
2
 Ion Neagu – Drept procesual penal, Parte specială, Vol.I, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1994, p.11 
 8
 
3. Succinte consideraţii privind desfăşurarea urmăririi 
penale 
 
Având în vedere sarcinile specifice înscrise în obiectul 
urmăririi penale, prima fază a procesului penal este disciplinată 
atât de regulile de bază ale întregului proces penal, cât şi de 
anumite dispoziţii specifice. Acest lucru explică existenţa unor 
trăsături caracteristice ale urmăririi în raport cu judecata şi 
punerea în executare a hotărârilor penale. 
 În literatura de specialitate sunt menţionate ca trăsături 
caracteristice ale urmăririi penale lipsa de colegialitate a 
organului de urmărire penală; subordonarea ierarhică în 
efectuarea actelor de urmărire penală; nepublicitatea activităţilor 
judiciare; caracterul necontradictoriu expres al procesului penal 
în această fază; forma preponderent scrisă a urmăririi penale. 
 Apreciem că numai ultimele patru trăsături pot fi 
considerate specifice fazei de urmărire penală, deoarece lipsa de 
colegialitate a organului care efectuează această activitate poate fi 
întâlnită şi în faza de judecată în unele momente ale desfăşurării 
ei, iar în ceea ce priveşte punerea în executare a hotărârilor 
judecătoreşti penale (cea de-a treia fază a procesului penal) lipsa 
de colegialitate a organelor care acţionează în această etapă 
constituie regula
1
. 
 Pe tot timpul desfăşurării urmăririi penale organele ce 
realizează activitatea de urmărire penală trebuie să manifeste un 
rol activ sub numeroase aspecte (art. 202 C.pr.pen.). Astfel, ele 
au obligaţia să strângă probele necesare aflării adevărului şi 
lămuririi cauzei din toate punctele de vedere, adunând atât 
probele în favoarea cât şi cele în defavoarea învinuitului sau 
inculpatului, această obligaţie menţinându-se chiar dacă 
învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta. Pentru a sublinia 
necesitatea poziţiei active în aflarea adevărului, legea precizează 
că obligaţia revine organului care efectueaza urmarirea, chiar în 
ipoteza recunoaşterii faptei de către învinuit sau inculpat. 
 Organul de urmărire penală are obligaţia să explice părţilor 
drepturile lor procesuale şi să indice mijloacele legale de realizare 
a acestora (art. 202 alin.3 C.pr.pen .). 
 O altă obligaţie a organelor de urmărire penală este aceea de 
a strânge date cu privire la împrejurările care au determinat, 
înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice alte 
date de natură să servească la soluţionarea cauzei (art. 202 
alin.4, C.pr.pen.). 
                                                 
1
 Ion Neagu – Tratat de procedura penala,Editura PRO,1997,Bucuresti,p.401 
 9
 Preocuparea faţă de aceste împrejurări nu este legată numai 
de rezolvarea cauzei, în numeroase cazuri constituind şi un 
element important pentru iniţierea de măsuri în vederea 
prevenirii faptelor penale
1
. 
 În desfăşurarea faptelor penale, organul de urmărire 
dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă 
sau rezoluţie. 
 Se dispune prin  ordonanţă, care trebuie să fie motivată, 
acolo unde legea prevede aceasta, iar în celelalte cazuri prin 
rezoluţie motivată. 
 Conform noilor modificări aduse art. 201 C.pr.pen. prin 
Legea 281/2003, urmărirea penală se efectuează şi de către 
procuror şi organele de cercetare penală care sunt organele de 
cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare specială. 
 Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează 
lucrători specializaţi din Ministerul de Interne, anume desemnaţi 
de ministrul de interne, cu avizul favorabil al procurorului 
general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi 
îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al 
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie sau sunt 
desemnaţi şi funcţionează în alt mod, potrivit unor legi speciale. 
  Ca organe de cercetare penală speciale funcţionează ofiţeri 
anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp 
aparte şi similare; din ofiţeri desemnaţi de şefii comenduirilor de 
garnizoană; ofiţeri desemnaţi de comandanţii centrelor militare; 
ofiţerii poliţiei de frontieră anume desemnaţi pentru infracţiuni de 
frontieră şi căpitanii porturilor pentru infracţiuni prevăzute în 
art. 208 lit.e C.pr.pen. 
 În privinţa cercetării penale nu funcţionează criteriile de 
repartizare a cauzelor penale unor organe de un anumit grad 
ierarhic, aşa cum prevede legea în cazul instanţelor de judecată. 
De aceea, în literatura de specialitate se arată, pe bună dreptate, 
că organele de cercetare ale poliţiei judiciare au competenţă 
materială generală
2
. 
 Procurorul este, în principal, organ de supraveghere a 
urmăririi penale şi numai în anumite condiţii, strict delimitate de 
lege, are calitatea de organ de urmărire penală. 
 În exercitarea atribuţiunilor de supraveghere procurorii 
conduc şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a 
poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale (art. 209 
alin.1 C.pr.pen). 
                                                 
1
 Nicolae Volonciu – Tratat de procedura penala. Partea specială, vol.I. Editura Paideia, Bucureşti, 1996, p.17 
2
 N.Volonciu,  Drept procesual penal, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1972, p.250.. 
 10
 În cauzele pe care le supraveghează, procurorul poate 
efectua orice acte de urmărire penală (art. 209 alin.2 C.pr.pen.). 
 Activitatea organelor de urmărire penală este condiţionată 
de încunoştiinţarea acestora despre săvârşirea unei infracţiuni. 
 Mijlocul prin intermediul căruia este informat organul 
judiciar despre săvârşirea unei infracţiuni poartă denumirea de 
act de sesizare şi acesta trebuie să fie întocmit potrivit legii
1
 
 Sesizarea organelor judiciare poate fi din afară sau externă 
şi din oficiu sau internă. 
Sesizarea externă se face prin plângere sau denunţ, 
menţionate în literatura de specialitate ca moduri generale de 
sesizare
2
, precum şi prin unele moduri de sesizare speciale 
denumite şi referinţe obligatorii
3
. 
 Sesizarea poate fi primară şi complementară. Sesizarea este 
primară în ipoteza în care încunoştiinţarea despre săvârşirea unei 
infracţiuni a ajuns pentru prima oară în faţa unui organ  de 
urmărire penală (plângerea, denunţul, sesizarea din oficiu). 
 Sesizarea este complementară în ipoteza în care cauza a 
trecut anterior prin faţa altui organ de urmărire penală. 
 Când legea prevede că sesizarea trebuie să se facă numai 
într-un anumit mod, organele de urmărire penală nu pot începe 
urmărirea decât dacă au primit sesizarea anume prevăzută de 
lege. 
 După sesizarea organului de urmărire penală, în cazurile în 
care cunoştinţele acestuia sunt incomplete, nesigure sau 
neverificate cu privire la existenţa faptei penale, nu permit 
trecerea de îndată la începerea urmăririi penale ci vor fi 
desfăşurate unele activităţi denumite acte premergătoare. Actele 
premergătoare sunt acte care premerg începutul urmăririi penale 
şi se efectuează, potrivit legii (art. 224 C.pr.pen.) în vederea 
începerii urmăririi penale
4
. 
 Ele sunt limitate cantitativ şi calitativ la îndeplinirea 
activităţilor necesare atingerii scopului lor legal
5
, şi se întreprind 
până la limita necesităţilor impuse de începerea urmăririi penale. 
Urmărirea penală necesită un volum mare şi complex de 
activităţi. Ea presupune efectuarea tuturor actelor procesuale şi 
procedurale necesare pentru realizarea obiectului urmăririi, 
activitatea organelor judiciare concentrându-se în jurul strângerii 
                                                 
1
 Ion Neagu, - Drept procesual penal, partea specială, Vol.I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994, p.54 
2
 Vintilă Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, 
vol.II, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p.160. 
3
 V.Rămureanu, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului Cod de procedură penală, în R.R.D. nr.3, 
1969, p.26 
4
 Actele premergătoare pot fi efectuate de către organele prevăzute în art.224 C.pr.pen. dar şi de investigatorii 
sub acoperire prevăzuţi în art.224 C.pr.pen., care a fost introdus prin Legea 281/2003. 
5
 Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, Bucureşti,Editura didactică şi pedagogică, 1972, p.63.