Cercetarea Criminalistica a Falsurilor in Inscrisuri

4 CAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE Secţiunea I 1. Consideraţii preliminarii – istoric Soluţionarea legală şi temeinică a unui proces judiciar depinde, în primul rând, de clarificarea tuturor împrejurărilor de fapt privind cauza penală sau civilă, operaţie caracterizată deseori printr-un grad sporit de dificultate şi de complexitate, necesitând cunoştinţe şi din alte domenii decât cele juridice. Solicitarea, tot mai frecventă, a concursului unor specialişti a fost impusă atât de nevoia lărgirii posibilităţilor de perfecţionare a activităţii de înfăptuire a justiţiei, cât şi de progresul rapid al ştiinţei şi tehnicii cu impactul său pozitiv asupra aflării adevărului. După cum apariţia dreptului a însemnat o necesitate istorică, tot astfel s-a făcut simţită nevoia căutării unor mijloace care să asigure posibilitatea aflării adevărului sau identificarea celor vinovaţi, altfel decât printr-un sistem de probaţiune empiric sau religios. Mijloacele de probă au evoluat în strânsă legătură cu mişcarea cronologică a sistemelor de probaţiune adoptate în diferite etape istorice. În dreptul roman, mijloacele de probă cunoscute erau actele, martorii şi prezumţiile. O primă atestare a unor reguli de cercetare a falsurilor o întâlnim în "Lex Cornelia de falsis". Creşterea numărului de litigii privind autenticitatea actelor face să apară expertiza scrisului, cu care îşi începe şi Criminalistica istoria. Alte referiri la acest gen de expertiză se întâlnesc în timpul lui Justinian, respectiv în novelele 49 şi 73, din anul 539. Pe măsura dezvoltării industriei şi comerţului, a relaţiilor economice şi sociale, multe consemnate în scris, se înmulţesc procesele având ca obiect falsul. De exemplu în dreptul cutumiar francez, este menţionată cercetarea unui fals în timpul regelui Carol al V-lea, în anul 1370, în cauză aflându-se