Distrugerea limbajului artistic-previziune a sfârşitului modernităţii

Pe fondul unor noi teorii ale secolului al XIX-lea - în principal filosofice şi matematice, dar şi psihologice - avangărzile artistice ale începutului de secol vor rupe cu tradiţia de o manieră aproape totală (se va vedea mai târziu de ce “aproape”). Această ruptură pe care am numit-o distrugerea limbajului artistic tradiţional, se va manifesta, sub diferite forme, mai întâi în pictură şi muzică, apoi va continua în arhitectură şi literatură.
Ipoteza de la care plecăm este strânsa legătură care există între diferitele modalităţi de exprimare umană - sisteme ce poartă numele de limbaje -, anume între cel artistic - şi aici avem în vedere atât artele plastice, cât şi literatura şi muzica - şi cel lingvistic, moda sau filosofia. Aceste limbaje au încercat să facă o “revizie”, o întoarcere de 180 de grade, adică o ruptură totală faţă de trecut, de tradiţie, care, într-un feed-back, au afectat însăşi sistemul în sine. Presupunerea noastră este, mai departe, aceea că limbajul artistic, aşa cum sensul şi conţinutul său va reieşi din tratarea sa în acest eseu, este cel care prevesteşte “distrugerile” care vor avea loc apoi în toate celelalte limbaje, ceea ce înseamnă la limita maximă, pe care din nou presupunem că o vom atinge curând, sfârşitul modernităţii.
În conformitate cu această ipoteză, vom explica mai pe larg de ce termenul de postmodern, - care s-a împământenit deja prea tare şi în prea multe domenii, extinzându-se pe o prea mare suprafaţă, astfel încât nu mai putem renunţa la el, chiar dacă am dori sau chiar dacă nu ni se pare viabil şi nici justificabil: sfârşitul modernităţii (ca să putem spune post) încă nu s-a produs.
Multă lume se teme de ceea ce religiile au consacrat în termenii de sfârşitul lumii. Părerea noastră este că, într-adevăr, un sfârşit al lumii va avea loc, dar este sfârşitul lumii moderne, aşa cum s-a desfăşurat ea în istoria cu care este asociată, astfel încât putem vorbi de un sfârşit al istoriei, fără să-l interpretăm în termeni teologici, soteriologici sau apocaliptici.
Dureroasă sau nu, crezută (credibilă) sau nu, trecerea de la o epocă la alta, aşa cum a fost trecerea de la Antichitate la Evul Mediu, sau, mai mult, de la Renaştere la Modernitate, s-a făcut întotdeauna printr-o perioadă de criză; această trecere nu a fost niciodată uşoară şi a implicat multe teorii, mult travaliu de a oferi explicaţii, ipoteze, întrebări sau răspunsuri; dacă nu luăm în considerare implicaţiile teologico-escatologice, neîncrederea pe care o arătau majoritatea oamenilor atunci nu e diferită de cea a celor de acum, iar teama altora din alte vremuri e identică - sau măcar aproape identică, dar pe alte nivele - cu cea din vremurile noastre.