Infractiunea de inselaciune cu cecuri

CAPITOLUL I Preliminarii 1. Noţiuni generale despre infracţiunea de înşelăciune Infracţiunea de înşelăciune are originea în dreptul român, unde era cunoscută sub denumirea ‘stellionatus’. În perioada evului mediu nu a fost reglementată distinct, fiind inclusă în conţinutul altor infracţiuni, cum ar fi, abuzul de încredere sau gestiunea frauduloasă. Codul penal din 1864 sancţiona infracţiunea de înşelăciune în mai multe articole, grupate în secţiunea V, cap. II din titlul IV. Astfel, art. 332 stabilea că este culpabil de înşelăciune acela care determină o amăgire în paguba averii altuia, sau prezintă fapte mincinoase pentru a obţine un folos. 1 Art. 334 pedepsea pentru înşelăciune pe cei care exercitau manopere frauduloase pentru a-i determina pe alţii să creadă într-o întreprindere mincinoasă sau credit nereal, ori pentru a-i determina să le dea bani, mobile, obligaţiuni, bilete, chitanţe sau înscrisuri de valoare. 2 Proiectul codului penal român din 1933 prevedea sancţionarea înşelăciunii în art. 548 şi a escrocheriei în art. 549, deosebindu-se cele două delicte prin faptul că ultima are ca element constitutiv utilizarea mijloacelor frauduloase. Codul penal Carol al-II-lea din anul 1936 sancţiona infracţiunea de înşelăciune în titlul XIV, cap. III, secţiunea a VII-a, în art. 549-555. Art. 549 stabilea că delictul de înşelăciune se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani, cu amendă şi interdicţie corecţională şi constă în prezentarea ca adevărată a unor fapte mincinoase sau ca mincinoase a unor fapte adevărate, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă materială unei persoane. Dacă infractorul întrebuinţa nume, calităţi mincinoase sau alte mijloace frauduloase, pedeapsa era închisoare corecţională de la 1 la 3 ani. 3 Pedepsele erau majorate cu până la 2 ani când infracţiunea era comisă de către avocaţi, funcţionari publici, mandatari, funcţionari privaţi sau de o persoană care simula calitatea de 1 Codul penal român din 1864, art. 332, „Acela care, în vederea de a împărtăşi folos face să nască o amăgire în paguba averii altuia, sau făcând să treacă de adevarate fapte mincinoase, sau prefăcând în mincinoase fapte adevărate, ori suprimându-le de tot, este culpabil de înşelăciune”. 2 Codul penal român din 1864, art. 334. 3 Codul penal român din 1936, pubicat în M. Of. nr. 65 din 18 martie 1936. 3