Problemi di traduzione in romeno nel romanzo Il fiume di pietra di G. Bonaviri

 5
naturalmente i principali nomi di studiosi che hanno dato un contributo allo sviluppo di 
questa disciplina. 
Da un altro lato ho voluto sottoporre all’analisi il testo di Bonaviri, affrontando i 
problemi che esso pone nella prospettiva della traduzione in romeno. Ho così analizzato 
i livelli fonico-grafico, morfo-sintattico, lessicale, gli aspetti stilistici, con attenzione al 
loro rapporto con il sistema letterario italiano. Ho poi cercato di individuare in che 
modo le varietà di lingua potevano essere trasferite in romeno e in quale misura  queste 
scelte potrebbero influire sulla ricezione del testo nel nuovo sistema. 
La difficoltà obbiettiva di interpretazione del romanzo, poiché la traduzione è 
sempre anzitutto un atto interpretativo
1
, va al di la del problema intrinseco alla 
traduzione di ogni opera letteraria. Nel caso di Bonaviri, essa consta prima di tutto nella 
cifra fortemente innovativa della sua scrittura, dunque la traduzione tende a portare il 
lettore al linguaggio dell’autore, a strapparlo a volte dalle sue abitudini linguistiche e 
introdurlo in quelle di Bonaviri e dei suoi personaggi. E’ un linguaggio che abbonda in 
forme della lingua popolare, con le sue infinite sfumature espressive, che  pone il 
traduttore davanti al concetto di intraducibilità
2
. E’ opportuno riportare qualche 
esempio: «Turi Guasteda era al di sopra di tutti, […] nel suo salire cauto e 
spaparacchiato a quattro zampe.»; «Credete anche voi a quei due scimuniti?»; «Chi 
viene dalla trazzera?»;  «Ti saluto […] mammuzza bedda.» (Bonaviri, 1997: 8, 9,16, 
51)
3
, per citarne  soltanto alcune.  
                                                          
1
 Cfr. G. Gadamer, Verità e metodo, Milano, Bompiani, 1983, pp. 441-457; il filosofo tedesco ritiene la 
traduzione come caso di difficoltà par excellence del processo interpretazione-comprensione (442);  
2
Sarà trattato più avanti il concetto di intraducibilità partendo dall’impostazione di R. Jakobson, in Saggi 
di linguistica generale-Aspetti linguistici della traduzione, Milano, Feltrinelli, 1985, pp. 56-64; 
3
  G. Bonaviri, Il fiume di pietra, Milano, Oscar Mondadori, 1997; d’ora in avanti per Il fiume di pietra si 
citerà sempre da questa edizione; 
 6
Accanto ad esse coesistono  neologismi, forme arcaicizzanti, classiche, erudite, 
in un plurilinguismo che alterna continuamente lo stile basso con quello alto, ad 
esempio: « Ma nuvola non era, barbagliava  terratèrra come coda enorme di liocorno 
[…] Quell’animale unicorne, sfarfallante, s’allungava per lo stradone in curve…»; « In 
lontananza, sentivamo il perduto rugliare dei camion inglesi, confuso e indecifrabile, 
mare che si apriva e si arrotolava…»; «I barbari sono andati. Pantarèi.» (pp. 65, 76, 
125). 
Un’altra difficoltà per il traduttore consiste nella riproduzione in scrittura da 
parte dell’autore della millenaria cultura siciliana. Il romanzo è ambientato in una 
precisa realtà storicamente circoscritta, il paesino nativo di Bonaviri, Mineo, vicino a 
Catania, che diventerà poi una metafora del mondo, senza perdere però  nessun 
elemento della sua sicilianità. Visione del Mondo, ma attraverso l’Erlebnis del mondo 
proprio. Si arriva poi ai riferimenti sparsi per il testo a quella favolosa materia 
cavalleresca di Orlando e Rinaldo che domina l’immaginario dei ragazzi-personaggi, 
filtrata attraverso l’opera dei pupi. Si crea in questa maniera una intertestualità, un 
continuo spostamento sull’asse temporale del quale il traduttore deve assolutamente 
tenere conto per trasferirlo in qualche modo nella sua versione. Perché all’atto 
ermeneutico segue sempre un processo decisionale
4
 in cui la traduzione si definisce 
secondo delle precise scelte fra le varie soluzioni esplicitate. In questo caso, la «fedeltà 
culturale », come la chiama con una felice immagine U.Eco
5
, predomina sulle altre.  
                                                          
4
 Si veda al riguardo Jiri Levy, Translation as a Decision Process, 1967, in Teorie contemporanee della 
traduzione, a cura di S. Nergaard, Milano, Bompiani, 2002, pp. 63-83; 
5
U. Eco espone una sua semiotica della fedeltà nel saggio inedito Riflessioni teorico-pratiche sulla 
traduzione, in Teorie contemporanee della traduzione, a cura di S. Nergaard, Milano, Bompiani, 2002, 
pp. 120-146; 
 7
La traduzione svela non l’opera, ma un cammino verso l’opera che possa guidare 
il lettore romeno in un mondo a lui sconosciuto dalla prospettiva dello scrittore di 
Mineo. E’ un avvicinamento, un tentativo di rendere proprio l’altrui, come direbbe 
Bachtin
6
, che renda contemporaneamente l’opera autosufficiente rispetto all’originale.  
I problemi di traduzione del testo di partenza sono stati individuati e risolti  
secondo criteri e con metodologie che tengono conto di questo approccio moderno, 
condiviso pienamente  e scelto dalla traduttrice, che guarda alla traduzione come ad una 
comunicazione interculturale.
7
 
La tesi si conclude con la consapevolezza che nessuna traduzione sarà mai 
quella definitiva e che nessuno studio, tanto meno il presente,  potrà avere la pretesa di 
essere esaustivo su un argomento di così vasta portata. Ci si augura tuttavia che possa 
contribuire ad aumentare l’interesse per la ricerca in questo ambito di grande attualità.  
                                                          
6
 M. Bachtin, Estetica e romanzo, Einaudi, Torino, 1979; 
7
Questa definizione è ripresa da S. Bassnett, La traduzione. Teorie e pratica, Milano, Bompiani, 1999, e 
sarà approfondita nel primo capitolo.  
 8
ARGUMENT 
 
Traind intr-o epoca în care comunicarea şi schimburile au o mare relevanţă atât 
în viaţa individului cât şi în cea a comunităţilor, problemele legate de traducerea literară 
constituie un argument foarte interesant de cercetat; în acest sens am efectuat un studiu 
ştiinţific care s-a concretizat în paginile acestei lucrări de licenţă. 
Experienţa personală a traducerii în româneşte a cărţii Il fiume di pietra, de 
Giuseppe Bonaviri mi-a oferit un foarte bun pretex de a considera, pe lângă teorie, 
câteva dintre aspectele practice cu care în calitate de traducătoare m-am confruntat în 
această muncă dificilă dar foarte fascinantă. Cu atât mai mult cu cât am avut 
posibilitatea de a fi ajutată şi sprijinită în munca de cercetare, atât prin prezenţa 
competentă a profesorului referent, cât şi prin faptul de a dispune de materiale cum ar fi 
vocabulare dialectale, atlasuri lingvistice şi glosare, fundamentale pentru studiu şi, cu 
atât mai mult, pentru traducerea stratului regional, bine reprezentat în romanul 
bonavirian. 
Traducere foarte dificilă dacă aş fi realizat-o fără să cunosc caracterul regional al 
limbii folosite de autor şi departe de centre ca şi Catania, care mi-au permis să dispun de 
multe materiale utile, fără a mai considera că limba italiană pe care o vorbesc,  datorită 
anilor petrecuţi în Sicilia, a dobandit o inevitabilă culoare regională.  
Cercetarea s-a desfăşurat deci într-dublă direcţie: pe de o parte, am realizat o 
descriere a celor mai recente puncte de vedere teoretice despre traducere, pentru a lua 
cunoştinţă de mutitudinea problemelor ce pot fi întâlnite în munca de traducere. În acest 
sens nu am neglijat nici dimensiunea istorică a problemei traductologice, ilustrând 
momentele cele mai importante care, pornind de la reflecţiile pre-ştiinţifice, ajung până 
 9
la crearea, cu câteva decenii în urmă, a unei adevărate discipline autonome, chemată cu 
denumirea engleză Translation Studies (TS), amintindu-i desigur pe principalii 
teoreticieni care au contribuit la dezvoltarea acesteia. 
Pe de altă parte, am luat în discuţie textul lui Bonaviri, abordând problemele pe 
care le pune în vederea traducerii în româneşte. Am analizat deci nivelul fonico-grafic, 
morfo-sintactic, lexical, unele aspecte stilistice, subliniind şi raportul lor cu sistemul 
literar italian. Am încercat apoi să individualizez în ce fel diferitele grade de 
regionalitate puteau fi transferate în limba română şi în ce măsură diversele opţiuni ar 
putea influenza receptarea textului în noul sistem. 
Dificultăţile obiective în interpretarea romanului, căci traducerea e înainte de 
toate un act de interpretare, merg dincolo de problema intrinsecă traducerii oricărei 
opere literare. În cazul lui Bonaviri, ele constau mai întâi in caracterul extrem de 
inovator al stilului, drept urmare traducerea tinde să-l conducă pe cititor către limbajul 
autorului, să-l abată uneori de la limbajul cu care e obişnuit şi să-l introducă în cel al 
scriitorului şi al personajelor sale. E un limbaj în care abundă forme ale limbii populare, 
cu nenumăratele ei nuanţe expresive, care pune uneori traducătorul de faţă cu problema 
intraductibilităţii, de exemplu : «Turi Guasteda era al di sopra di tutti, […] nel suo salire 
cauto e spaparacchiato a quattro zampe.»; «Credete anche voi a quei due scimuniti?»; 
«Chi viene dalla trazzera?»;  «Ti saluto […] mammuzza bedda.» (Bonaviri, 1997: 8, 9, 
16, 51)  
 10
Alături de aceste forme coexistă neologisme, forme arhaice, clasice, erudite, 
într-un plurilingvism ce alternează neîncetat stilul oral cu cel literar, de exemplu: « Ma 
nuvola non era, barbagliava terratèrra come coda enorme di liocorno […] Quell’animale 
unicorne, sfarfallante, s’allungava per lo stradone in curve…»; «In lontananza, 
sentivamo il perduto rugliare dei camion inglesi, confuso e indecifrabile, mare che si 
apriva e si arrotolava…»; «I barbari sono andati. Pantarèi.» (pp. 65, 76, 125). 
Încă o dificultate pentru traducător consistă în faptul că autorul reproduce în 
scris cultura milenară siciliană. Acţiunea se petrece într-o realitate precisă, circumscrisă 
istoric -satul natal al lui Bonaviri, Mineo, lângă Catania, care va deveni apoi o metaforă 
a lumii, fără a pierde însă nici un element al caracterului său propriu sicilian. Un mod de 
a vedea Lumea, dar printr-un Erlebnis al lumii proprii. Urmează apoi trimiterile 
presărate prin text la legendele populare inspirate din romanul cavaleresc al lui Orlando 
şi Rinaldo, care au cucerit fantezia băieţilor-personaje, filtrate prin experienţa teatrului 
de marionete tipic sicilian. Se creează astfel o intertextualitate, o deplasare continuă pe 
axa temporală de care traducătorul trebuie neapărat să ţină cont pentru a o putea 
transfera  în oarecare măsură în varianta sa. Deoarece după  actul hermeneutic urmează 
întotdeauna un proces de decizie, în care traducerea se conturează pe baza unor opţiuni 
precise între diferitele soluţii explicitate. În acest caz, «fidelitatea culturală», cum o 
numeşte cu o imagine foarte inspirată U. Eco, predomină peste celelalte. Traducerea 
dezvăluie nu opera, ci un drum înspre operă care să poată conduce cititorul român într-o 
lume necunoscută, din perspectiva scriitorului din Mineo. E o apropiere, o încercare de 
a transforma în propriu ceea ce e al altuia, cum ar spune Bachtin, care să facă în acelaşi 
timp ca opera să devină autosuficientă faţă de original. Problemele de traducere din 
textul original au fost individualizate şi rezolvate pe baza unor criterii metodologice 
 11
care ţin cont de cele mai moderne teorii, împărtăşite din plin de traducătoare, văzând în 
acţiunea de a traduce un mod de comunicare interculturală. 
Lucrarea se încheie în convingerea că nici o traducere nu va fi vreodată cea 
definitivă şi că nici un studiu, cu atât mai puţin acesta, ar putea pretinde să fie exhaustiv 
în ceea ce priveşte un subiect atât de amplu. Sper însă că va putea contribui la creşterea 
interesului pentru cercetările ştiinţifice în acest domeniu extrem de actual.