Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil

 6
modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condiţia ca 
de existenţa acestei intenţii să depindă însăşi producerea efectelor juridice
1
 . 
Această din urmă definiţie a fost însă criticată în literatura de specialitate, 
considerându-se că este prea încărcată, cuprinzând elemente care nu este necesar să 
apară în definiţie. 
Remarcăm şi o a treia părere care priveşte actul juridic de drept privat ca o 
procedură generatoare de norme juridice private. Astfel, actul juridic este o 
declaraţie de voinţă recunoscută suficient de către ordinea de drept în sensul 
creării, modificării sau stingerii de raporturi juridice
2
. Ceea ce este definitoriu 
pentru actul juridic este voinţa juridică declarată
3
, voinţă care emană în mod 
necesar de la unul sau mai mulţi subiecţi de drept. 
 
I.1.3. Elemente definitorii 
 
Din definiţiile enunţate rezultă elementele caracteristice ale actului juridic 
civil, care sunt următoarele
4
: 
- prezenţa unei manifestări de voinţă, care poate să provină de la una sau de la 
mai multe persoane fizice sau persoane juridice; 
- manifestarea de voinţă este exprimată cu intenţia de a produce efecte 
juridice civile (prin acest element, actul juridic civil se deosebeşte de faptul 
juridic civil, acesta din urmă fiind săvârşit fără intenţia de a se produce 
efecte juridice, efecte care însă se produc în temeiul legii); 
- efectele juridice urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge 
un raport juridic civil concret (prin acest element, actul juridic civil se 
delimitează de actele juridice din alte ramuri de drept). 
                                                 
1
 D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 14. 
2
 Paul Vasilescu, Relativitatea actului juridic. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, 
Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 102. 
3
 Voinţa nomothetă, adică, aşa cum însuşi autorul citat o defineşte, „voinţa generatoare de normă”. 
4
 Gabriel Boroi, Drept civil. Teoria generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 89-90; Gh. Beleiu, op. cit., p.126; 
Ion Dogaru, Drept civil român, Editura Europa, Craiova, 1996. 
 7
 
I.1.4. Sensurile expresiei „act juridic civil” 
 
În doctrină, practică şi chiar legislaţie, expresia „act juridic civil” ori „act 
juridic” sau, pur şi simplu, termenul „act” are două înţelesuri, semnificaţia atribuită 
rezultând din context. 
Primul sens este cel care reiese din definiţiile de mai sus, acela de operaţiune 
juridică. 
În al doilea sens, se desemnează înscrisul probator al manifestării de voinţă, 
adică suportul material care consemnează sau redă operaţiunea juridică. Într-o 
exprimare riguros exactă, pentru acest de al doilea sens ar trebui să se folosească 
termenul de „înscris”. 
Romanii aveau două denumiri diferite pentru cele două sensuri ale 
termenului „act”. Ei numeau operaţia juridică negotium, iar înscrisul probator al 
operaţiunii, instrumentum. 
De exemplu, în cazul unei vânzări, operaţia juridică, privită în ea însăşi, ca o 
manifestare de voinţă ce produce efectul juridic dorit de părţi, indiferent de modul 
ei de constatare materială, este un act în sens de negotium. Dacă vânzarea s-a 
constatat printr-un înscris, acest înscris este un act în sens de instrumentum. 
Legea însăşi întrebuinţează cuvântul „act”, când într-un sens, când în altul, şi 
câteodată chiar în ambele sensuri în acelaşi timp. 
Astfel, în art. 1190 C. civ. se prevede că „Actul de confirmare sau ratificare 
a unei obligaţii, în contra căreia legea admite acţiunea în nulitate, nu este valabil, 
decât atunci când cuprinde obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi când face 
menţiune de motivul acţiunii în nulitate, precum şi intenţia de a se repara viciul pe 
care se întemeiază acea acţiune”. Este evident că, în acest articol, legiuitorul a 
folosit termenul de act de confirmare în accepţiunea de operaţiune juridică. 
În art. 1171, Codul civil prevede că „Actul autentic este acela care s-a făcut 
cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public care are dreptul de a 
funcţiona în locul unde actul s-a făcut”. 
 8
Uneori, legiuitorul are în vedere ambele sensuri ale termenului „act” chiar în 
aceeaşi dispoziţie legală. Spre exemplu, în legătură cu acceptarea moştenirii, art. 
689 C. civ. prevede că „acceptarea poate fi expresă sau tacită. Este expresă când 
se însuşeşte titlul sau calitatea de erede printr-un act autentic sau privat 
(instrumentum); este tacită când eredele face un act (negotium), pe care n-ar putea 
să-l facă decât în calitatea sa de erede şi care lasă a se presupune neapărat 
intenţia sa de acceptare”. 
În lucrarea de faţă, vom avea în vedere primul sens al termenului „act”, 
acela de operaţiune juridică (negotium). 
 
I.1.5. Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale 
 
Actele juridice civile se clasifică în funcţie de mai multe criterii. Astfel, 
după scopul urmărit de părţi la încheierea lor, ele pot fi cu titlu oneros şi cu titlu 
gratuit, după natura efectelor produse, există acte constitutive, acte translative şi 
acte declarative, după momentul în care îşi produc efectele, avem acte între vii şi 
pentru cauză de moarte etc. 
Pentru a înţelege mai bine principiul relativităţii, trebuie să avem în vedere 
clasificarea actelor juridice civile după criteriul numărului părţilor a căror voinţă 
juridică participă la formarea actului. În funcţie de acest criteriu, distingem: acte 
juridice unilaterale; acte juridice bilaterale; acte juridice multilaterale. 
a) Actul unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi. 
Ca şi în legislaţia franceză, nici Codul civil român nu consacră o 
reglementare juridică a actului unilateral cu valoare de principiu. Problemele 
ridicate de actul juridic unilateral sunt foarte complexe, punându-se mai ales 
întrebarea dacă acesta poate constitui izvor de obligaţii. În mod excepţional, se 
admite actul unilateral ca izvor de obligaţii, însă lista exemplelor care s-ar încadra 
în această categorie este contestată
1
. 
                                                 
1
 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 90; autorii 
citaţi consideră că, de lege ferenda, ar fi indicată menţionarea unor cazuri caracteristice în care simplul act unilateral 
de voinţă este generator de obligaţii civile. 
 9
Din categoria actelor juridice civile unilaterale fac parte: testamentul, 
acceptarea moştenirii, renunţarea la moştenire, denunţarea unui contract, oferta, 
promisiunea publică de recompensă, confirmarea unui act juridic anulabil, 
mărturisirea, recunoaşterea unui copil etc. 
După cum formarea sau producerea efectelor impune sau nu comunicarea 
manifestării de voinţă către destinatarul direct al actului, actele juridice unilaterale 
se subclasifică în
1
: acte supuse comunicării (oferta, promisiunea publică de 
recompensă, denunţarea unilaterală a contractului de mandat etc.); acte nesupuse 
comunicării (testamentul, recunoaşterile de filiaţie etc.). 
Interesantă ni s-a părut clasificarea actelor juridice unilaterale în acte 
unilaterale statutare şi acte non-statutare
2
, după cum actul are nevoie, pentru a-şi 
produce efecte specifice, de o acceptare din partea altei persoane
3
. Astfel, actul 
juridic statutar este o declaraţie unilaterală de voinţă, făcută în scopul de a 
genera, modifica sau stinge un ansamblu de raporturi juridice eficiente în lipsa 
oricărei acceptări, iar actul juridic non-statutar este o declaraţie unilaterală de 
voinţă emisă în vederea întâlnirii ei cu acceptarea, pentru ca astfel să genereze, 
modifice sau să stingă raporturile juridice
4
. 
b)  Actul juridic bilateral reprezintă voinţa concordantă a două părţi. Actele 
juridice bilaterale se numesc contacte sau convenţii şi reprezintă zdrobitoarea 
majoritate a actelor juridice civile. 
Art. 942 C. civ. defineşte, într-o formulare sintetică, contractul ca fiind 
„acordul între două sau mai multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între 
dânşii raporturi juridice”. 
Facem aici precizarea că în doctrina română, ca şi în cea franceză, atunci 
când se abordează subiectul actului juridic civil, se tratează mai mult despre 
contract, referinţele generale la act au în vedere, în esenţă, contractul. Mai mult, 
chiar întreaga râvnă de a construi o teorie generală a actului juridic civil a fost 
                                                 
1
 D. Cosma, op. cit., p. 32; Gabriel Boroi, op. cit, p. 138. 
2
 Paul Vasilescu, op. cit., p. 138. 
3
 După cum însuşi autorul citat menţionează, acceptarea este mai mult decât o simplă comunicare sau înştiinţare, 
este un act juridic în sine. 
4
 Idem. 
 10
contestată, pe motiv că actele juridice non-contractuale au elemente de specific 
prea pregnante pentru a permite degajarea unor generalizări aplicabile oricărui act 
juridic unilateral
1
.  
c)   Actul juridic multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe 
părţi. Un asemenea act este contractul de societate civilă. 
 
 
I.2. Efectele actului juridic civil 
 
 
I.2.1. Noţiune 
 
Efectele actului juridic civil constau, după caz, în crearea, modificarea sau 
stingerea unor raporturi juridice civile şi, implicit, a drepturilor şi obligaţiilor 
care alcătuiesc conţinutul acestor raporturi
2
. 
Efectele actului juridic civil se confundă, aşadar, cu conţinutul raportului 
juridic civil concret. 
Pentru a stabili efectele actului juridic civil trebuie să cunoaştem conţinutul 
actului, clauzele care stipulează drepturile şi obligaţiile civile născute, modificate 
ori stinse. 
 
I.2.2. Reglementare 
 
Principala sursă de reglementare a efectelor actului juridic civil o regăsim în 
Codul civil. Chiar dacă acesta nu consacră texte anume reglementării actului 
juridic civil, în general, deci şi efectelor acestuia, conţine totuşi două categorii de 
norme juridice care prezintă interes pentru efectele acestui act juridic. 
                                                 
1
 J. Carbonnier, Droit civil. Les obligations, Editura PUF, Paris, 2000, t. IV, p. 22, apud Paul Vasilescu, op. cit., p. 
9. 
2
 Mircea Mureşan, Petru Ciacli, Drept civil. Partea generală, Editura Cordial-Lex, Cluj-Napoca, 2001, p.163.