Interpretarea normelor juridice

 4
 Interpretarea a fost şi este prezentă în toate domeniile de activitate ce se 
bazează pe inteligenţa omului. 
 Dacă numai inteligenţa este aceea care generează interpretarea, tot ea este 
aceea care determină diferitele forme sub care va exista. 
 Interpretarea nu numai că este prezentă în diverse sfere de activitate, dar 
ea structurează astfel de domenii (muzica, literatura, pictura, etc.) sau 
conformează modalităţi sub care acestea se prezintă (dreptul, alte ştiinţe 
sociale)
29
. 
 Interpretarea dobândeşte prin intermediul dreptului noi coordonate, 
detrerminate pe de o parte de legiuitor, iar pe de altă parte de opera 
judecătorului.  
 Domeniul juridic este acela care conferă interpretării specificaţii ce permit 
nu numai manifestarea raţiunii şi inteligeţei umane, dar şi exprimarea acestora 
într-un cadru social determinat
30
. 
 Interpretarea juridică semnifică nu numai analiza zonelor juridicităţii, dar 
şi a acelora care, intrând în componenţa realităţii, au relevanţă pentru drept
31
. 
 Necesitatea interpretării dreptului este justificată de faptul că, în procesul 
aplicării dreptului, organul de aplicare (judecătorul, organul administrativ, etc.) 
trebuie să clarifice cu maximum de precizie textul normei juridice, să stabilească 
compatibilitatea acestuia în raport de o anumită situaţie de fapt
4
. 
 Întotdeauna el are în faţa sa un sistem de norme generale şi impersonale, 
dar din acestea el trebuie să selecţioneze pe cea care se aplică în cazul concret 
(un caz individual şi particular, al cărui trăsături nu sunt reflectate exact şi 
detaliat în conţinutul normei). 
                                          
29
 Mihail Constantin Eremia, “Interpretarea juridică”, Editura “All”, Bucureşti, 1998, p. 1. 
30
 Nicolae Popa, “Teoria generală a dreptului”, Tipografia Universităţii – Bucureşti, 1992, p. 173. 
31
 Mihai Constantin Eremia, op.cit., p.2. 
4
 Nicolae Popa, “Teoria generală a dreptului”, Ed. “Actami”, Bucureşti, 1944, p. 258-260. 
 
 5
 Obligaţia organului de aplicare (interpretului) este de a constata semnul 
normei de drept, de a verifica înţelesul utilizat în cuvintele legiuitorului, dacă 
acesta a gândit  sau s-a exprimat concret ori abstract, dacă a făcut enumerări 
limitative, ori s-a menţinut în limitele unei reglementări-cadru
5
. 
 Legea trebuie elaborată de aşa manieră, întrucât să fie create premisele 
pentru descifrarea de către interpret a sensurilor vizate iniţial de legiuitor. 
Pentru clarificarea şi stabilirea sensului exact al legii, pentru a defini cu 
toată precizia voinţa legiuitorului, este necesară INTERPRETAREA. 
În literatura juridică mai veche, interpretarea mai purta denumirea de 
“tâlcuire” sau explicare a normei, iar scopul său era acela de a lămuri şi a 
desluşi ideea de drept cuprinsă în regulă, de a înţelege exact momentul intrării ei 
în vigoare, sfera de aplicare şi scopul urmărit de legiuitor prin reglementare
6
. 
Deci toate aceste obiective sunt canalizate în final spre aplicarea corectă şi 
unitară a normelor juridice pe tot cuprinsul ţării, în vederea lor cu respectarea 
principiilor generale ale dreptului, al legalităţii şi echităţii
7
. 
Interpretarea juridică a fost instrumentul ce a răspuns şi poate răspunde 
cel mai bine cerinţelor de adoptare a legii la contextul social real. Această 
explicaţie nu diminuează rolul legiuitorului de a reglementa cele mai importante 
sfere ale vieţii societăţii
8
. 
Se poate afirma că interpretarea normelor juridice constituie operaţiunea 
logico-raţională prin care se stabileşte adevăratul înţeles al normelor, sensul şi 
limitele lor de aplicare (în vederea aplicării lor unitare pe tot cuprinsul ţării, în 
mod echitabil faţă de toţi cetăţenii ei). 
                                          
5
 Nicolae Popa, op. cit., p. 256-260. 
6
 Radu I. Motica, Gheorghe Mihai “Introducere în studiul dreptului”, vol. II, Ed. “Alma Mater”, Timişoara, 
1995. 
7
 Genoveva Vrabie, Sofia Popescu “Teoria generală a dreptului”, Ed. “Ştefan Procopiu”, Iaşi, 1993, p. 65-69. 
 
8
 Mihail C. Eremia, op. cit., p. 21. 
9
 Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, op.cit., p. 65-69. 
 6
Aplicarea normelor juridice propune efectuarea prealabilă a următoarelor 
operaţii
9
. 
             1.  stabilirea exactă a situaţiei de fapt; 
             2. determinarea normelor juridice care o prevăd; 
             3. interpretarea cât mai exactă a conţinutului normelor ce urmează a fi 
aplicate situaţiei date, a scopului în care au fost elaborate. 
Varietatea cazurilor în care se aplică, cere ca orice normă, oricât de clară 
şi de simplă, să fie interpretată. 
Raţiunea interpretării normelor juridice este susţinută în doctrină de 
următoarele argumente
10
. 
În primul rând legiuitorul nu poate avea în vedere, atunci când elaborează 
normele juridice, toate situaţiie ireductibile în specificul lor, care se pot ivi în 
aplicarea dreptului. De aceea, el trebuie să rămână la un nivel de generalitate 
care impune, pentru racordarea normei la situaţie, interpretarea ei. 
Acest fapt a fost sesizat de Portalis, care afirma: “A prevedea totul este 
imposibil de atins. Nevoile societăţii sunt atât de extinse, încât este imposibil 
pentru legiuitor să prevadă totul.” 
În acelaşi sens, deja sesizat, Mircea Djuvara, când scria: “Căci legiuitorul 
se gândeşte la anume situaţii de fapt din viaţa reală şi stabileşte formulele sale 
printr-o generalizare pornind de la acele situaţii; dar nimic nu se repetă 
niciodată întocmai nici în viaţa psihică şi încă mai puţin în viaţa socială. De 
aceea, fiecare aplicare a textelor instituite la un caz concret, implică în mod 
necesar o adăugire şi prin urmare o creaţie”
11
. 
Este cunoscut faptul că uneori, pentru a evita “excesul de comprimare a 
sistemului legislativ”,
12
 legiuitorul lasă intenţionat “zone albe” – susceptibile de 
                                          
10
 Ioan Numă, “Teoria generală a dreptului”, Ed. “Neuron”, Focşani, 1995, p. 124-125. 
 
11
 Mircea Djuvana, “Drept şi drept pozitiv”, în revista “Analele Facultăţii de Drept”, Anul II, nr. 1,       Bucureşti, 
1940. 
12
 Nicolae Popa, op. cit. p. 176. 
 7
interpretare în reglementarea relaţiilor sociale, fapt sesizat de Georgio del 
Vecchio, care afirma: “Orice legislaţie abundă în acele concepţii care sunt 
denumite în mod ingenios concepţii-supape şi anume în aşa fel încât să permită 
dilataţia şi comunicarea cu lumea din afară”
13
. 
În sistemul de drept românesc, un exemplu în acest sens sunt normele în 
care se vorbeşte despre “bunele moravuri” sau despre “ordine publică”, noţiuni 
lăsate de către legiuitor nedefinite, dar care pot fi aplicate şi interpretate în raport 
cu diversitatea condiţiilor pe care le înfăţişează evoluţia vieţii. 
În al doilea rând, necesitatea interpretării normelor juridice este motivată 
de faptul că, în redactarea lor, legiuitorul, pentru a se menţine la un înalt nivel de 
generalitate, utilizează un limbaj sintetic, o exprimare concisă, concentrând la 
maximum ideile pe care vrea să le exprime. 
Celui care aplică legea îi revine astfel sarcina de a identifica toate acele 
situaţii care se înscriu în ipoteza normei, pe care legiuitorul, deşi nu le-a 
enumerat expres, le-a avut totuşi în vedere. 
Cu cât reglementarea cuprinsă în normă este mai minuţioasă, cu cât ea are 
în vedere o diversitate de elemente, cu atât problemele interpretării sunt mai 
puţine. 
În al treilea rând, în textele de lege sunt utilizaţi de multe ori termeni ai 
căror sens este diferit de cel obişnuit, legiuitorul folosindu-i în sens conotativ 
(cu o semnificaţie specifică, alta decât cea denotativă, căreia i se circumscrie 
sensul de bază)
15
. 
Pentru a evita interpretările subiective este indicat ca legiuitorul să 
exprime, în chiar textul normei, sensul pe care l-a avut în vedere, ştiut fiindcă 
elaborarea normelor juridice trebuie să ţină seama de accesibilităţii. 
                                                                                                                                   
13
 Georgio del Vecchio, “La giustţia”, în op. cit. de Nicolae Popa, p. 262. 
 
15
 Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, op. cit., p. 216. 
16
 Ioan Humă, op. cit., p. 124-125.  
 
 8
Din acest motiv, legiuitorul consideră necesar să facă, chiar în cuprinsul 
unor legi, precizări asupra înţelesului special al termenilor folosiţi în redactarea 
actului normativ, cum ar fi, de pildă, cazul unor termeni utilizaţi în Codul Penal, 
ale căror semnificaţii legiuitorul le explică în Titlul VIII din Cod precum: 
săvârşirea unei infracţiuni (art. 144), public (art. 145), secrete de stat şi înscrisuri 
oficiale (art. 150), etc
16
. 
Un termen poate avea înţelesuri diferite pentru ramuri de drept diferite, 
spre exemplu, cuvântul “leziune” denumeşte în dreptul civil un viciu de 
consimţământ, prin vicierea consimţământului, prin leziuni urmărindu-se 
“disproporţia vădită între contraprestaţii”, pe când în dreptul penal, noţiunea de 
“leziune” denumeşte vătămarea corporală gravă adusă cuiva, şi este sinonim cu 
rană, hematom, plagă sângerândă. 
Aceste aspecte, la care se pot adăuga şi altele, demonstrează necesitatea 
de a elucida orice nuanţă semantică a limbajului juridic, deoarece acesta nu 
poate exprima întotdeauna voinţa legiuitorului
17
. 
Pentru a înţelege cât mai exact sensul acestora, pentru a se ajunge la o 
concordanţă între voinţa reală a legiuitorului şi înţelesul nemijlocit al termenilor 
întrebuinţaţi, se impune o analiză, o cunoaştere, o explicare corectă a lor, aceasta 
fiind sarcina interpretării. 
În al patrulea rând, necesitatea interpretării derivă uneori din probleme 
care se pot ivi în legătură cu: 
   - redactarea gramaticală a textului de lege; 
   - folosirea semnelor de punctuaţie; 
   - ordinea cuvintelor în text; 
   - înţelesul unor termeni. 
În al cincilea rând, este ştiut faptul că pe timpul cât o normă este în 
vigoare pot apărea fapte noi, care, neexistând în momentul elaborării legii, n-au 
                                          
 
 9
fost prevăzute în mod direct şi concret. Se elaborează, astfel, o serie de norme 
care ating într-o măsură mai mică sau mai mare sfera de aplicare a normelor 
existente. 
În asemenea situaţii, pentru aplicarea corectă a actelor normative este 
necesară interpretarea lor, compararea şi studierea lor împreună cu alte dispoziţii 
legale
18
. 
Aşa cum s-a remarcat şi-n literatura juridică, interpretarea nu caută decât 
maximum de dreptate.  
 
 
 
Scopul din urmă al interpretării este de a realiza dreptatea şi de aceea 
legile evoluează şi se schimbă mereu, pe căi de multe ori aparent ilogice. O 
interpretare care duce la nedreptate nu este interpretare bună, după cum o lege, 
care duce la o nedreptate, nu este bună
19
. 
 
 
 
                                                                                                                                   
17
 Ioan Humă, op. cit., p. 124-125. 
18
 Gheorghe Boboş, op. cit., p. 235. 
 
19
 Mircea Djuvara, “Teoria generală a dreptului”, vol. II, p. 358. 
    Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, “Introducere în teoria generală a dreptului”, Ed.” All” , Bucureşti,     
    1993, p. 97.