5
principiile generale, şi anume :
a. legalităţii, oportunităţii şi eficienţei ;
b. exercitării obligatorii şi cu bună credinţă a competenţelor legale ;
c. egalitatea în faţa administraţiei publice ;
d. motivării acţiunii administrative şi a măsurilor dispuse ;
e. executării ierarhice a recursului ;
f. transparenţei în activitatea administraţiei publice şi accesul liber la
informaţiile de interes public.
Abordată într-o viziune sistemică, activitatea specifică administraţiei
publice se desfăşoară prin intermediul unei multitudini de forme
instituţionale ce constituie un angrenaj instituţional, ale cărui principii de
organizare variază în funcţie de problemele puse, de presiunile exterioare şi
de preocupările proprii, dar care presupune şi integrarea sa în mediul social,
politic şi economic existent cu multiple diferenţieri în spaţiu şi timp
3
.
Administraţia, în sensul cel mai larg, este o activitate care constă într-o
prestaţie a unei persoane sau un grup de persoane în folosul altora, faţă de
care prestatorul activităţii se află în anumite raporturi juridice (fie de
subordonare, fie de colaborare sau de participare) şi căruia beneficiarul
prestaţiei îi pune la dispoziţie mijloacele materiale şi financiare necesare.
Dacă administraţia are drept scop realizarea unor interese particulare,
vorbim de o administraţie particulară, iar dacă are ca scop un interes general,
de nivel naţional sau local, suntem in prezenţa unei administraţii publice
4
.
De regulă, interesul general este exprimat, direct sau indirect, în actele
juridice şi politice ale celor care deţin puterea, ceea ce face ca activitatea
prestată, să aibă, în principiu, caracter politic, prin ea punându-se în
executare decizia politică şi juridică.
Prin administraţia publică se realizează funcţia executivă a statului,
2
ANTON TRĂILESCU -,,Drept administrativ” – curs universitar, Editura All Beck, Bucureşti,2005, pag. 1
3
MIHAELA ONOFREI - ,,Sisteme administrative comparate”- suport de curs- Universitatea ,,Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 2005-2006, pag 1
4
COMAN-KUND LIVIU – ,,Sisteme administrative europene”, Editura Casa de Presă şi Editură
6
întrucât ea are ca sarcină organizarea executării şi executarea în concret a
legilor. Administrarea publică cuprinde organele administraţiei publice
centrale şi serviciile lor descentralizate, precum şi organele administraţiei
locale. Toate aceste autorităţi publice îşi desfăşoară activitatea sub
conducerea generală a Guvernului, care este şeful puterii executive.
5
Noţiunea de administraţie publică are dublu sens:
În sens formal, structural sau organic, prin administraţie publică
înţelegem ansamblul autorităţilor şi instituţiilor publice care realizează, pe
baza şi în vederea executării legii, o activitate cu un anumit specific.
În sens material, prin administraţie publică înţelegem activitatea de
organizare a executării şi de executare în concret a legilor de către
autorităţile care compun acest sistem, în vederea satisfacerii intereselor
generale, ca scop în care adoptă acte juridice, organizează şi asigură buna
funcţionare a serviciilor publice şi execută anumite prestaţii către populaţie.
Administraţia publică concepută ca sistem de organe ale statului este
alcătuită din: Preşedinte, Guvern, ministere şi celelalte organe ale
administraţiei publice centrale de specialitate, serviciile lor descentralizate în
judeţe sau regiuni, prefectul Si autorităţile administraţiei publice locale
6
.
Administraţia publică concepută ca activitate are două componente:
¾ componentă execitiv-dispozitivă, prin care administraţia publică
organizează executarea şi execută în concret legile, adoptând, în acest scop,
acte administrative de autoritate;
¾ componentă de prestare de servicii publice, prin care administraţia
publică înfiinţează, organizează şi ia toate măsurile pentru asigurarea bunei
funcţionări a serviciilor publice.
În concluzie, administraţia publică îşi desfăşoară activitatea prin acte
administrative, fapte materiale juridice şi operaţiuni tehnico-materiale.
,,Tribuna”, Sibiu, 2003
5
ANTON TRĂILESCU - ,,Drept administrativ” – curs universitar- Editura All Beck, Bucureşti, 2005,pag.1
6
MIRCEA PREDA - ,,Curs de drept administrativ”, partea generală, Casa Editorială ,,Calistrat Hogaş”,
Bucureşti, 1995
7
Subordonată guvernului, administraţia posedă o anumită autonomie, al cărei
grad este variabil după epoci, naţiuni, regimuri.
8
2. Formarea structurilor administrative
în Italia
Sursele istorice cele mai sigure în ceea ce priveşte perioada istorică
antecedentă fondării Romei sunt cele relative la Magna Graecia, referitoare
la stabilirea grecilor în partea meridională a peninsulei italiane şi în Sicilia
între secolele al VIII-lea şi al VII-lea î. Cr
7
.
Informaţiile asupra altor populaţii italice sunt însă destul de
fragmentate. Etruscii proveniţi probabil din Asia Mică s-au stabilit pe
versantul tirenian din centrul Italiei în jurul lui 800 î. Cr., creând un regat
puternic şi evoluat care se întindea din Câmpia Padana pana în sud. În sec.
IV î. Cr. partea septentrională a fost invadată de catre celţi (numiţi gali), în
timp ce partea meridională a cunoscut creşterea populaţiilor de samniţi care
s-au stabilit în Campania.
În provincia Lazio, latinii şi sabinii au fost predecesorii civilizaţiei
romane. În Sicilia, înainte de colonizarea greacă şi punică, erau prezenţi în
partea orientală siculii, în partea centrală sicanii, iar în occident elimii.
În provincia Veneto avem paleoveneti, a căror prezenţă e recunoscută
încă din prima era a fierului, provenienţi şi ei din Asia Mica şi sardii în
insula cu acelasi nume, Sardinia.
Fondarea Romei are loc, după cum spune legenda, de către Romulus şi
Remus în sec. VIII î. Cr. În epoca regală (753-509 î. Cr) civilizaţia Romei a
cunoscut o primă fază de expansiune şi unificarea peninsulei a fost
completată în perioada republicii (509-27 î. Cr.). După victoria în războaiele
punice împotriva Cartaginei, în sec. III î. Cr., principalele insule au intrat sub
controlul Romei.
7
http://it.wikipedia.org/wiki/Storia_d%27Italia
9
În primul secol d. Cr. Roma domina Mediterana, dar ca urmare a unor
lupte interne, a avut loc evoluţia de la republică la imperiu. Guvernarea în
teritoriile controlate de Roma a fost caracterizată de respectarea culturilor
locale şi de dezvoltarea economică, şi datorită realizării de mari
infrastructuri.
În sec. IV d. Cr. imperiul a cunoscut începutul unei lungi serii de invazii
barbare din partea vizigoţilor, hunilor şi ostrogoţilor. Pentru a se opune
impactului acestor evenimente, imperiul se divide în Imperiul Roman de
Apus, care însă se sfărâmă rapid, şi Imperiul Roman de Răsărit sau Bizantin,
care a rezistat încă un mileniu.
Roma antică a fost un oraş-stat a cărui istorie se întinde în perioada de
timp cuprinsă între 753 î.H. şi 476. Pe parcursul existenţei sale de
douăsprezece secole, civilizaţia romană a trecut de la monarhie, la republică
oligarhică şi apoi la imperiu extins. Ea a dominat Europa de Vest şi întreaga
arie în jurul Mării Mediterane prin cuceriri şi asimilare, însă în final a cedat
în faţa invaziilor barbarilor din secolul cinci, marcând astfel declinul
Imperiului Roman şi începutul Evului Mediu. Civilizaţia romană e deseori
clasifiată ca o parte din "Antichitatea Clasică" împreună cu Grecia antică, o
civilizaţie care a inspirat mult cultura Romei antice. Roma antică a adus
contribuţii importante în organizare politică şi administrativă, juridică, artă
militară, artă, literatură, arhitectură, limbile Europei, iar istoria sa continuă să
aibă o influenţă puternică asupra lumei moderne.
Regatul Roman a fost guvernul monarhal al oraşului Roma şi al
teritoriilor sale de la Fondarea Romei,fondarea sa în 753 î.Hr. de către
Romulus şi Remus,Romulus până la expulzarea lui Lucius Tarquinius
Superbus în 510 î.Hr. şi formarea Republicii Romane. După legendă, oraşul
Roma a fost întemeiat în anul 753 î.Hr. de către Romulus si Remus, care au
fost crescuţi de către o lupoaică. În legenda romană, când grecii au dus
Războiul troian împotriva oraşului Troia, prinţul troian Aeneas a navigat
10
peste Marea Mediterană către Italia şi a fondat Lavinium. Fiul său Iulus a
mers mai departe, fondând oraşul Alba Longa. Din familia roială a Albei
Longa au venit cei doi gemeni Romulus şi Remus, care au purces la fondarea
Romei în 753 î.Hr
8
.
Cicero (106-43 î.Hr) se preocupă de problema statului şi o leagă de res
publica (treburi publice), care ar putea fi definită ca organizarea cetăţii
potrivit regulilor dreptului. În lucrarea sa ,,Despre republică” (55 î.Hr.),
Cicero se preocupa mai mult de drept şi de exercitarea puterii, decât de
definirea conceptului de putere însuşi. Cicero prezintă o Republică romană
care a contribuit la diferenţierea noţiunii de potestas de cea de imperium.
Potestas transformă scopurile cetăţii în prescripţii obligatorii pe care
imperium le va impune. Imperium constituie o putere de comandament
fondată pe forţa şi practica politică a conducătorului
9
.
În agitata viaţă politică romană era greu să se facă distincţie între
activitatea legislativă a Adunării poporului, a Senatului şi cea a
guvernanţilor. În Roma antică, a proliferat amestecul de competenţe între
diferitele organe ale Statului. Astfel, Senatul, piatra unghiulară a sistemului
politic roman, poate să guverneze, să legifereze şi să administreze.
În Republica Romană a existat o guvernarea republicană al oraşului
Romei şi a teritoriilor sale din 510 î.Hr. până la instaurarea Imperiului
Roman, care este plasată uneori în anul 44 î.Hr., anul numirii lui Cezar ca
dictator perpetuu sau, mai comun, 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a
acordat lui Octavian titlul de augustus. Oraşul Roma stă pe malurile fluviului
Tibru, foarte aproape de coasta de vest a Italiei. El marca frontiera de nord în
care limba latină era vorbită şi graniţa de sud a Etruriei, teritoriu în care se
vorbea limba etruscă.
8
http://it.wikipedia.org/wiki/Storia_d%27Italia
9
ALEXANDRU IOAN - ,, Administraţia publică: teorii, realităţi, perspective, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pag. 51
11
La începutul erai noastre, Republica a cedat locul Imperiului Roman.
Împaratul devine atotputernic şi se îndepărtează de democraţia limitată a
Republicii lui Cicero. Din acel moment, puterea personală a conducătorului
s-a exercitat în mod deplin.
Imperiul Roman este termenul utilizat în mod convenţional pentru a
descrie statul roman în secolele după reorganizarea sa din ultimele trei
decade î.Hr. sub Gaius Julius Caesar Octavianus. Deşi Roma deţinea un
imperiu cu mult înainte de autocraţia lui Augustus, statul pre-augustian este
descris în mod convenţional ca Republica Romană. Imperiul Roman controla
tote statele elenizate de la Marea Mediterană, ca şi regiunile celtice din
nordul Europei.
Prăbuşirea Imperiului Roman în anul 476 d.Hr. a întrerupt orice
încercare de a se reveni la o diferenţiere între elementele componente ale
puterii. De aici înainte, singura grijă era să se asigure autoritatea deplină a
conducătorului, atitudine care s-a înrădăcinat şi a continuat în Evul Mediu
10
.
Ultimul împărat de la Roma a fost detronat în 476, dar pe atunci, regiuni
din estul imperiului erau adminstrate de un al doilea împărat, ce se afla la
Constantinopol. Imperiul Bizantin a continuat să existe, deşi îşi micşora
încet-încet teritoriul, până în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de
Imperiul Otoman. Statele succesoare din vest (Regatul Franc şi de Naţiune
Germană) şi din est (ţaratele ruse) foloseau titluri preluate din practicile
romane chiar şi în perioada modernă. Influenţa Imperiul Roman în guvern,
drept, arhitectură şi în multe alte aspecte ale vieţii devine inevitabilă
11
.
După pierderea unităţii politice ca urmare a sfârşitului supremaţiei
Romei în sec. V d.C., au continuat invaziile barbare şi luptele interne. Toate
acestea au dus la o succesiune rapidă a statelor, principatelor şi domniilor
căzute pradă adesea viziunilor espansioniste ale puterilor străine.
10
ALEXANDRU IOAN - ,, Administraţia publică: teorii, realităţi, perspective, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pag. 51
11
http://cronologia.leonardo.it/2001cron.htm
12
Singura putere capabilă de a păstra şi a continua cultura latină a fost
Biserica, atât prin intermediul vieţii monahale, cât şi prin crearea unei puteri
temporare concentrată în centrul Italiei şi anume Statul Bisericii. Acesta s-a
demonstrat capabil să se opună invaziilor noi ca cele ale Longobarzilor şi
influenţei altor puteri europene ca aceea a Francilor, al Imperiului Bizantin şi
al Sacrului Imperiu Roman.
De la Sfântul Augustin (sec. III-IV) până la Jean Bodin (sec. Al XVI-
lea), adică peste un mileniu, filosofii au încercat cu prioritate să apere
unitatea puterii regale împotriva tendinţelor de dezagregare care puteau să o
pună în pericol. Trecerea de la feudalitate la monarhie nu schimba cu nimic
lucrurile. Nu se mai pune problema puterii executive sau a puterii
judecătoreşti. Funcţia executivă nu era decât o facultate a puterii regale sau a
celei princiare, care aveau, de altfel, ultimul cuvânt şi în administrarea
justiţiei
12
.
La începutul secolului IX, turbulenţele politice au dus la o creştere a
autonomiei oraşelor italiene din nord şi centru, care a fost premisa revenirii
comerţului şi industriei şi începutul unei noi ere de prosperitate economica şi
culturală, care a durat până la sfârşitul sec XVI şi a adus marea dezvoltare
intelectuala şi artistică a Renaşterii.
Sfântul Toma d’Aquino critică sistemul politic medieval şi este
partizanul reîntoarcerii la concepţiile antice despre stat şi despre drept.
Autorul ,,Summei Teologice” (1266-1273) utilizează noţiunea de putere doar
spre a se referi la manifestările acesteia. El nu examinează acţiunile de
deliberare şi comandament, decât spre a insista în privinţa colaborării
necesare a acestor funcţii, posibilă printr-o înţelegere bine ordonată în sânul
Cetăţii. El reaminteşte problema comandamentului şi a dreptăţii, doar pentru
a sublinia că numai şi numai prinţul are sarcina de a aplica legile; sarcină
care apare doar în subsidiar, fiindcă sunt hotărâtoare finalităţile (scopurile) în
12
ALEXANDRU IOAN - ,, Administraţia publică: teorii, realităţi, perspective, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pag. 52
13
care este exercitată autoritatea, şi nu mijloacele prin care ea este exercitată.
În ceea ce priveşte partea meridională, în sec XI a avut loc invazia
normanzilor aceştia reuşind să dezvolte un control puternic asupra zonei,
urmată apoi de invazia spaniolă in opoziţie cu ceea ce se întâmpla în nord şi
anume o dezvoltare progresivă a feudalismului.
Pentru a-şi apăra propria autonomie de Imperiu la nord şi de invaziile
arabe la sud, primăriile au propus legi destul de robuste pentru a se opune
influenţei papale sau feudale. S-au remarcat însă, unele oraşe, precum
Milano (oraşul regelui Italiei şi deci al Împăratului) ce a luptat împotriva
puterii imperiale şi Foroli, pentru lupta împotriva dominaţiei pontifice.
„Luptele” dintre imperiu si biserică au dus la divizarea în sec XIII a nobilimii
si oraşelor în două alianţe: Guelfi şi Ghibellini. Un alt fenomen care
influenţat motivaţiile politice şi religioase a fost cruciadele, aparute din
dorinţa de opoziţie faţă de creşterea puterii islamice şi de expansiune a
comerţului spre orient.
Cât priveşte formele de guvernere, se asistă la susţinerea guvernelor
provenite din familiile nobile sau domneşti (precum Viscoti şi Sforza în
Milano, Gonzaga în Mantova, Este în Ferrara, Ordelaffi în Froli, şi Savoia,
în realitate reprezentanţi ai feudalităţii antice) dar şi a formelor de guvernare
republicane (Veneţia, Genova şi Firenţe)
În sec XVI, mare parte din statele italiene au fost înfrânte şi cucerite de
puteri străine precum Spania la sud şi Austria la nord. Printre efectele acestor
dominaţii a fost şi servitudinea teritoriilor cu taxe mari ce au „sapat” ţesutul
lor economic.
Astfel, Italia a suferit stramutarea comerţului de la Marea Mediterană la
Atlantic şi blocajul dezvoltării culturale ca urmare a Contrareformei,
rezultând inceputul unul declin lent. În această situaţie de criză economică şi
socială, Revoluţia Franceză a aprins speranţa unei întoarceri a independenţei
de puterile străine, aspiraţii ce au fost deziluzionate de susţinuta supunerea
14
faţă de Franţa în urma campaniilor napoletane. Restaurarea şi-a vazut
sfârşitul când Veneţia a revenit Austriei şi Liguria Regatului Spaniei
13
. După
campaniile napoleonice, îndemnuri naţionale sprijinite de Savoia, care au
văzut în acestea o oportunitate de extindere a Regatului Sardiniei, au dus la o
serie de războaie de independenţă împotriva împeriului Austro-Ungar, şi
datorită sprijinului exstern al Franţei. Decisivă în acest sens a fost prezenţa în
executiv a Regatului Dinastiei Savoia, Camillo Benso, conte de Cavour.
Decisiv a fost al doilea război de independenţă italian, care, prin trimiterea
Celor o Mie (voluntarii lui Giuseppe Garibaldi (4 iulie 1807 – 2 iunie 1882)
la sud şi urmarea coborârii de la nord a Piemontezilor, a reuşit să unifice sub
dinastia Savoia mare parte a peninsulei (exceptând Roma şi Veneto) şi să
ducă la proclamarea Regatului Italian în 1861. În 1870 este şi Roma acordată
Regatului Italian, cu începutul unei rupturi între statul Italian şi Biserică,
concludând cu Patti Lateranensi în 1929.
Începutul regatului a găsit Italia într-o serie de războaie de expansiune
coloniala în Libia, Somalia, Etiopia şi chiar, mai târziu, în China. În rimul
război mondial, Italia a rămas la început neutră, apoi trece de partea aliaţilor
pe 23 mai 1915. La sfărşitul războiului, Italia îşi completează teritoriul cu
unle teritorii austriece din nord-estul ţării. În 1922 se asistă la creşterea
puterii fasciste datorită creşterii dificultăţilor economice şi sociale de după
război. În 1926-27, Albania trece sub dominaţa italină.
În 1940, Italia s-a aliat cu Germania nazistă în cel de-al doilea război
mondial înpotriva Franţei şi Regatului Unit, declarând împreună cu Imperiul
japonez, în 1941, război Statelor Unite ale Americii şi Uniunii Sovietice. În
urma invaziei din Sicilia în 1943 a avut loc căderea fascismului şi aliniarea
Italiei cu aliaţii contra Germaniei. În aprilie 1945, forţele nazi-fasciste au fost
înfrânte.
13
http://it.wikipedia.org/wiki/Storia_d%27Italia
Ricevi informazioni sui nostri servizi, sulle offerte e non perdere news e consigli su università e lavoro.
