Calusul si Calusarii

 3
luatul din căluş, şi încă multe altele descifrate în măsura în care unul sau altul dintre acele rituale 
pe care le însumează capătă pondere în studiu şi interpretare. 
Căluşul, în ansamblu, este alcătuit dintr-o suită de acte rituale ce se succed în 
desfăşurarea concretă a obiceiului. Constituirea cetei de căluşari, cu un număr impar de 
participanţi şi o distribuţie precisă a atribuţiilor, confecţionarea steagului şi recuzita ce-i este 
aferentă, jurământul căluşarilor ce are loc la hotar sau între hotare, dar al cărui text propriu-zis nu 
se cunoaşte, numărul mare de interdicţii, faptul că autoritatea religioasă are o atitudine 
potrivnică, dar căluşarii trebuie să doarmă numai în tinda bisericii în nopţile din perioada de 
desfăşurare a obiceiului, actele rituale ce au loc în timpul manifestării, spargerea căluşului, 
îngroparea steagului etc. sunt, fiecare în parte şi toate la un loc, textul autohton etnologic al 
obiceiului, mai ales că, excepţie textul jurământului şi cel al vrăjii de vindecare - ambele 
necunoscute, partea literară nu este întâlnită decât sub forma unor comenzi de joc. 
Cercetare obiceiurilor va fi mult înlesnită din momentul în care vom proceda la o 
anumită clasificare a lor pentru a ne putea orienta, într-o oarecare măsură, în acest ansamblu pe 
cât de complex şi stufos, pe atât de cuprinzător, de străbătut de semnificaţii, de staturi suprapuse, 
de adâncimi a căror vechime nu se lasă uşor descifrată supravieţuind doar în vestigii pe care nu 
le putem sesiza la prima vedere. 
Consider că principalele categorii de obiceiuri sunt următoarele: 
A. Obiceiuri calendaristice (de peste an); 
B. Obiceiurile de iniţiere şi de trecere din ciclul vieţii omului - naştere, nuntă, 
înmormântare, cărora li se adaugă alte câteva rituri intermediare: intrarea în ceata de feciori, 
prinderea fetelor în horă, recrutarea şi plecarea în armată etc.; 
C. Obiceiuri practicate cu periodicitate nedeterminată, obiceiurile aşa-zis ocazionale, 
cum ar fi, de exemplu, cele ce se practică la săparea unei fântâni, cu toată suita de acte rituale, 
credinţe magico-religioase şi memorate (povestiri contemporane) ce pendulează în jurul acestui 
obicei etnografic vital, cu valenţe remarcabile. 
Obiceiurile calendaristice sau, cu o altă denumire, introdusă şi încetăţenită de amplele 
studii monografice ale lui Simion Florea şi Tudor Pamfile, sărbătorile de peste an se remarcă, 
unele, printr-o bogăţie şi o diversitate, în timp şi în spaţiu, ce ne pun în mare dificultate. Altele, 
dimpotrivă, se rezumă doar la câteva interdicţii, cea aproape în toate cazurile întâlnită fiind 
„oprirea” de la lucru în general sau doar a unor anumite activităţi: să nu se toarcă, să nu se coasă, 
să nu se pregătească pâinea etc. 
 4
Datorită amplorii şi semnificaţiilor deosebite pe care le au, obiceiurile calendaristice pot 
fi departajate  în două mari secţiuni şi anume: a) obiceiurile de iarnă sau obiceiurile de Crăciun 
şi de Anul Nou, ce se desfăşoară între 20 decembrie şi 7 ianuarie; obiceiurile de peste an, 
obiceiuri practicate pe tot parcursul anului calendaristic, cuprins între 8 ianuarie şi 19 decembrie. 
Obiceiurile din cea de-a doua categorie, obiceiurile de peste an, altele decât cele de 
Crăciun şi Anul Nou, sunt foarte numeroase şi diversificate ca obiect. Unele sunt de amploare şi 
au vechi şi adânci semnificaţii mitico-rituale şi religioase, altele sunt consacrate sărbătorilor 
rezervate unor sfinţi sau fiinţe mitice, aparent de mai mică însemnătate. 
Din categoria celor dintâi, a celor de amplă desfăşurare şi cu adânci rosturi mitico-
religioase amintim: Paparuda, Caloianul( Scaloianul ), Lăzărelul, Drăgaica sau Sânzienele, 
Căluşul ş.a. Fiecare dintre ele s-au bucurat de o atenţie deosebită din partea specialiştilor, care 
le-au cercetat cu toată rigoarea consacrându-le studii monografice şi tipologii de referinţă. 
Obiceiurile de iarnă  sau sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou, încep la 20 
decembrie printr-un ritual sacrificial: tăierea porcului la Ignat. În structura lui completă, acest 
ritual are câteva momente semnificative: trasarea unui cerc în jurul zonei unde are loc 
sacrificiul, semnul crucii făcut pe capul porcului după ce a fost curăţat şi spălat, pomana 
porcului - masa comunitară. Urmează Ajunul şi Crăciunul, apoi Anul Nou, Boboteaza, care 
încheie ciclul. 
În intervalul de timp consacrat obiceiurilor de iarnă au loc o serie de manifestări rituale 
prin care gospodarul, confecţionându-şi un calendar din foi de ceapă sau din coji de nucă, 
încearcă să prevadă cum va fi vremea în anul ce vine, cu lunile mai ploioase sau secetoase. 
Fetele, foarte active şi implicate, apelează la o seamă de rituri şi credinţe pentru a fi jucate la 
horă, pentru a-şi ghici viitorul soţ şi calităţile sau defectele acestuia, pentru a afla dacă în anul ce 
urmează să înceapă se vor căsători sau mai au încă de aşteptat. 
Paleta acestor rituale, de toate categoriile, este foarte bogată şi puţini sunt cei care, într-
un fel sau altul, să nu le practice. 
Ponderea manifestărilor o deţin, totuşi, evenimentele cu caracter religios desfăşurate la 
biserică sau prin slujitorii acesteia. Botezul, slujbele religioase, dezlegarea apelor la Bobotează 
sunt numai câteva. Li se adaugă cântecele de stea şi colindele religioase care sunt una dintre 
formele de activitate misionară ale bisericii, poate cea mai eficientă şi general acceptată. 
Colindul, ca text magico-religios, cu toate formele şi categoriile sale, colindatul ca act 
de manifestare colectivă şi mod de prezentare concretă a textului magico-religios domină prin 
amploare şi participare întreg ciclul sărbătorilor de iarnă. 
 5
Colindatul începe în Ajunul Crăciunului şi se încheie la Anul Nou. 
Colindă copiii, tinerii şi, uneori, maturii. Ei sunt, de regulă, organizaţi în cete, mai mari 
sau mai mici. Copiii cei mici merg cu sorcova câte unul, rar 2-3 deodată. Cetele sunt alcătuite pe 
vecinătăţi, părţi de sat sau, în unele locuri, din totalitatea locuitorilor care străbat laolaltă satul. 
Sunt colindaţi gospodarii satului şi aproape obligatoriu, notabilităţile: preotul, 
învăţătorul, primarul. 
Formele de colindat sun numeroase, după cum şi categoria tematică a colindelor este 
foarte bogată. 
Formele de colindat sunt, în principal, următoarele: 
1. Colindatul cu măşti este considerată forma străveche, primară, a întâmpinării Anului 
Nou prin urări şi veselie. Animalul, reprezentat prin mască, este o fiinţă cu însuşiri sacre şi mai 
cu seamă având o eficienţă deosebită pentru bunul mers al sănătăţii, al bunei stări şi, nu în 
ultimul rând, al vegetaţiei, sursa principală a vieţii. Scenariul era pe cât de simplu, pe atât de 
vechi, provenit din zestrea preistorică. Zeul, înlocuit prin aceste substitute animaliere, era jertfit, 
corpul lui infuzat în pământ în felurite forme, ceremonie însoţită de bocirea festivă şi cât mai 
dramatică a zeului, după care avea loc învierea lui, întâmpinată cu bucurie, învierea zeului 
însemnând şi asigurând în concepţia celor vechi însăşi reînviere naturii, a vegetaţiei. 
Peste straturile vechi, păstrate astăzi doar ca nişte vestigii reconstruibile, s-au suprapus 
noi interpretări; adăugiri, modificări de sensuri şi semnificaţii potrivit schimbărilor survenite în 
mentalul colectiv. Jocurile cu măşti din zilele noastre, acolo unde se mai practică încă, au suferit 
o mutare a accentului către latura spectaculară, de divertisment, uneori îngroşată de scene ce 
promovează un umor gros. 
Principalele jocuri cu măşti şi variantele lor sunt următoarele: 
a) Ursul, atestat numai în Moldova, se presupune a fi o rămăşiţă a unui vechi cult al 
ursului; 
b) Cerbul, cu variantele sale: capra, brezaia, turca, ţurca,  are sau mai bine zis a avut o 
răspândire general românească. Se pare că masca animalieră întruchipează zeitatea care, prin 
moartea ei, trebuia să asigure prosperitatea vegetaţiei. 
2. Colindatul copiilor este reprezentat, în principal, de două categorii de colind: 
a) Moş Ajunul, cu un text foarte, foarte scurt, asemănător până la perfectă suprapunere cu 
urarea copiilor din Roma primelor veacuri creştine. În unele zone, din vestul ţării mai ales, copiii 
colindători se numesc piţărăi, după numele băţului de alun pe care îl poartă - sau colindeţi, după 
numele aceluiaşi băţ; 
 6
b) Sorcova este o formă de colindat practicată tot de copii, de cele mai multe ori de unul 
singur. Semnul distinctiv îl constituie recuzita: cândva alcătuită din ramuri de măr, păr,etc., 
acum procurată de la oraş sau confecţionată la faţa locului de părinţi, bunici sau meşteri populari. 
Este un colind performat de o singură persoană - copilul, iar beneficiarul este tot o persoană. 
Fiecare dintre cei prezenţi este sorcovit anume. 
În grupuri mici sau tot individual copiii participă şi la alte forme de colindat cum ar fi, de 
pildă, pluguleţul, steaua, colindatul propriu-zis. 
3. Colindatul propriu-zis este practicat de copiii mai măricei, de tineri, de adulţi. 
Între formele mai des întâlnite se află „umblatul” cu steaua, cu Irozii sau Vifleimul şi cu 
Vasilea ( de Anul Nou ), cu Iordănitul. Un loc particular îl ocupă aşa-zisul teatru popular cu o 
remarcabilă prezenţă în Moldova. 
Majoritatea specialiştilor separă Plugul  şi Pluguşorul sau Semănatul de colindatul 
propriu-zis integrându-l într-o formă aşa-zisă categorie a „poeziei descriptive”. Este, în fond, tot 
o formă a  colindatului şi trebuie tratat ca atare. Mai ales că textul cunoscut sub numele de 
Mulţămita colacului, cu care se încheie o serie de colinde în Transilvania, este, în ultimă 
instanţă, tot o prezentare a procesului de facere a acestui produs-simbol. Dacă vom cerceta cu 
atenţie vom descoperi cu uşurinţă că, în liniile sale generale, mulţămita colacului reproduce una 
dintre secvenţele constitutive ale Pluguşorului. 
Structura tematică a colindelor este adecvată formelor de colindat pe care deja le-am 
enumerat. Colindatul, în multiplele sale versiuni şi variante, este o bogăţie rar întâlnită, cu 
structuri tematice de adâncă vechime şi arhaicitate, cu o mobilitate şi o capacitate derutantă, 
adesea înşelătoare, de acomodare la modificările mentalului colectiv, ceea ce-i conferă un 
dinamism reconfortant. Colindul, unul şi acelaşi, conferă vestigii ancestrale îmbrăcate într-o 
haină modernă. Alături de aşa-zisele elemente preistorice, precreştine se află aspecte ce ţin de 
creştinism. 
Credem că, înainte de orice, trebuie să facem o precizare în legătură cu caracterul 
religios al colindatului în general, al colindului în special. 
Specialiştii au acordat toată atenţia, fixând astfel o direcţie dominantă şi unică, 
descoperirii în colinde a fondului ancestral, precreştin. De aici s-a ajuns la aşa-zisul colind laic, 
păgân, existent încă dinaintea apariţiei, adoptării şi extinderii creştinismului. S-a mers până acolo 
încât, cine parcurge cu atenţie studiile de specialitate rezervate colindului şi colindatului rămâne 
cu impresia că poporul român este un popor care nu are nimic în comun cu biserica şi 
creştinismul. Impresie absolut falsă. 
 7
Deruta specialiştilor a mai fost alimentată şi de alte fapte. Primul dintre ele este acela că 
aproape tot timpul şi în toate ocaziile biserica a condamnat unele obiceiuri populare, inclusiv o 
anume categorie de colinde. Această atitudine a bisericii ni se pare firească, normală. Menirea ei, 
între altele şi cea misionară, rea de a aduce pe credincioşi „pe calea bunei credinţe”. 
Presiuni de toate felurile asupra unora dintre faptele şi fenomenele culturii tradiţionale au 
făcut nu numai biserica, ci şi oficialităţile, reprezentanţii statului, şcoala în principal. De aceeaşi 
natură sunt şi intervenţiile, unele batjocoritoare, altele explicative, de punere în cunoştinţă, 
majoritatea destul de dure, ale unora dintre cărturarii luminaţi  ai neamului nostru. Am cita aici, 
printre alţii, pe Dimitrie Cantemir, pe coriferii Şcolii Ardelene - Petru Maior, Gheorghe Şincai, 
Ion Budai-Deleanu. 
Exercitându-şi prerogativele misionare, biserica, prin cărturarii ei, preoţi şi călugări, a 
încurajat, a difuzat pe toate căile o categorie de texte cu caracter religios, în concordanţă cu 
poziţia dogmatică şi canonică adaptată oficial. Între acestea se numără cântecele de stea, 
colindele religioase, Irozii sau Vifleimul. 
Problema fondului religios creştin al folclorului şi etnografiei trebuie pusă şi abordată 
dintr-o altă perspectivă. Întregul ciclu al sărbătorilor de iarnă, al Crăciunului şi al Anului Nou, cu 
paleta sa atât de bogată de manifestări, indiferent de ce natură, inclusiv cele considerate credinţe 
deşarte, preistorice, precreştine etc., întregul ciclu deci stă sub insemn unic, sub marele şi solidul 
acoperământ al religiosului în general, al creştinismului în special. Evenimentul cel mai 
important, şi singurul, în jurul căruia a fost ridicat întregul edificiu şi care domină autoritar 
întreaga alcătuire îl constituie Naşterea Domnului Nostru Isus Hristos. Sub acest simbol şi 
acoperământ atât de generos se desfăşoară întregul conglomerat de manifestări care este pătruns 
de acest spirit înalt. 
Clasificarea colindelor a făcut obiectul unor preocupări susţinute. Cel mai complex 
index tipologic de care dispune folcloristica românească stabileşte următoarele categorii 
tematice:         
  1. Colinde protocolare sau ceremoniale, cu subvariantele respective;  
  2. Colinde cosmogonice;      
   3.  Colinde profesionale; 
   4. Flăcăul şi fata - iubiţi şi peţitori;  
   5. Colinde familiale;  
   6. Colinde despre curtea domnească;  
   7. Colinde edificatoare şi moralizatoare; 
 8
   8. Colinde biblice şi apocrife; 
   9. Colinde-baladă;  
  10. Colinde-cântec. 
O atenţie specială se acordă, pentru interesul lor ştiinţific în primul rând, la două 
categorii de colinde despre care s-a vorbit prea puţin faţă de locul lor particular: colindele de 
doliu, colindele de văduvă  şi colindele de soldat.  
Colindele de doliu sunt rezultatul unor modificări de funcţie, cu tot ceea ce atrage după 
sine acest procedeu major în cultura tradiţională. La casele cu o situaţie specială, unde de curând 
a murit cineva, bocetul devine colind, colind de doliu. Exemplele cele mai elocvente sunt 
Mioriţa  şi Meşterul Manole, două dintre capodoperele literaturii române. Ambele au îndeplinit, 
concomitent sau succesiv, funcţiile de bocet, de colind, de baladă. 
De o varietate tematică copleşitoare, cu o vechime de-a dreptul impresionantă şi cu o 
totală cuprindere în spaţiul românesc, colinda se impune atenţiei prin încă o calitate ce-i conferă 
rangul de creaţie antologică: colinda biruie timpul şi spaţiul, acoperă toate cerinţele şi exigenţele 
prin virtuţile sale de excepţie în planul valorii literar-artistice. 
Plugul şi pluguşorul 
Sărbătorile de iarnă sunt marcate în principal de colindat  şi de forma sa particulară de 
expresie a textului literar,  colindul. 
De aceeaşi amploare şi însemnătate se bucură în majoritatea regiunilor un alt obicei, şi 
anume umblatul cu plugul şi pluguşorul. 
Umblatul cu plugul este, după cum ne indică atât textul poetic propriu-zis, cât şi întreg 
arsenalul de recuzită folosit, forma străveche, cea care îndeplineşte toate funcţiile ritual-
ceremoniale şi religioase ale obiceiului în special, ale colindului şi colindatului în general. 
Urătorii, căci aşa sunt denumiţi, sunt organizaţi în cete distincte, una sau mai multe 
pentru acelaşi sat. Fiecare dintre membrii cetei de urători îndeplineşte un anumit rol, dinainte şi 
precis stabilit. Cel mai important obiect etnografic-simbol care însoţeşte ceata este plugul, un 
plug autentic folosit la arat în condiţii normale. Plugul, frumos împodobit, este tras de 2-4-6 boi, 
mai nou şi de cai, şi ei împodobiţi în mod sărbătoresc. Sunt şi cazuri când plugul este tras de unii 
membrii ai cetei. 
Unui grup numeros dintre membrii cetei le revine rolul de a produce un zgomot cât mai 
mare, zgomot adesea asurzitor. Pentru această operaţiune se folosesc, în special, de clopote şi 
tălăngi mari, de bice special confecţionate în acest scop. Li se adaugă un set de tobe de diferite 
 9
dimensiuni, cunoscutul buhai, instrumente muzicale utilizate în partea locului sau chiar tarafuri 
de lăutari. 
„Zarva” creată nu are menirea, în primul rând, de a atrage atenţia satului asupra cetei de 
urători, de a semnala locul unde se află şi urează ceata, de a stârni şi menţine o anumită stare de 
voioşie, de ambianţă sărbătorească. Chiar dacă pe alocuri semnificaţia iniţială, originară s-a 
pierdut şi nu mai este receptată, conştientizată ca atare nici de membrii cetei, nici de beneficiarii 
„urăturii”, aceste zgomote puternice au avut şi continuă să aibă un rol funcţional adânc implantat 
şi intens conţinut în credinţele populare de vechime ancestrală: spiritele rele, aducătoare de boli, 
de secetă şi de alte nenorociri asupra oamenilor, animalelor şi recoltelor erau îndepărtate, 
alungate tocmai prin producerea acestor zgomote. 
Cu plugul se trage o brazdă simbolică în curtea gospodarului urat. Nu arareori unul dintre 
cetaşi purta la sine o traistă sau un săculeţ din care arunca, pe prispă, în curte sau chiar asupra 
celor felicitaţi astfel de seminţe, cel mai adesea boabe de grâu. Sunt locuri unde semănatul are 
loc independent, fără plug. 
Concomitent sau în succesiunea operaţiunilor amintite un alt grup al cetei, urătorii, 
scandează în faţa asistenţei textul pluguşorului. 
Gospodarul îi „dăruia” pe urători cu bani, băutură, produse alimentare drept mulţumire 
pentru „cinstea” care i s-a făcut. Nu este o plată pentru efortul făcut şi nici o modalitate a 
tinerilor de a obţine în felul acesta avantaje material-financiare, cum se crede şi se interpretează 
de obicei. Este vorba, în fond, de o cutumă, de o credinţă străveche, cu semnificaţii mai adânci, 
puternic înrădăcinată şi practicată de mediile tradiţionale, aceea a darului şi contradarului, a 
plăţii urării de către beneficiar. La fel stau lucrurile şi în cazul descântecului când descântătorul 
este plătit şi el din aceleaşi străvechi rosturi. 
La încheierea umblatului cu plugul are loc „spargere plugului”, momentul marcat într-un 
mod anume al sfârşitului activităţii cetei. Cu produsele obţinute şi cu banii primiţi ceata de 
urători organiza o masă, masă comunitară, urmată de joc. Este şi acesta un act ritual specific, act 
pe care l-am întâlnit practicat şi de cetele de colindători, de cele ale căluşarilor etc. 
Concomitent cu umblatul cu plugul sau, acolo unde acesta a dispărut, în mod de sine 
stătător copiii şi adolescenţii colindă cu pluguşorul sau cu pluguleţul . Sunt şi ei organizaţi în 
cete şi au ca singur obiect de recuzită un clopoţel, rar şi câte un bici-două. Textul poetic 
performat este cel din versiunea redusă, scurtă, astfel că urătorii se pot mişca mult mai repede 
putând cuprinde întreg satul şi fiecare gospodărie în parte. 
Umblatul cu plugul şi cu pluguşorul revine în totalitate băieţilor.